La începutul Creaţiei Sale, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
În cele câteva cuvinte ale mele, aş dori să mă refer la nevoia noastră de a avea lumină, fără de care viaţa noastră pe pământ nu poate exista. Eu, personal, sunt o persoană care greu povesteşte viaţa personală şi întâmplările ei, dar acum voi mărturisi o experienţă pe care am avut-o la vârsta de 13 ani. La vârsta aceea vedeam destul de bine ziua şi deloc noaptea, deci tot ce trebuia să fie făcut trebuia să le fac când era lumină. Dar, într-o zi de sărbătoare, când nu erau alte treburi importante de îndeplinit, la îndemnul părinţilor mei, am luat calul să îl duc la păscut. Locul unde trebuia să ajung era mai departe de casă şi era nevoie să stau toată ziua acolo. În ziua aceea, soarele nu şi-a făcut simţită prezenţa, iar asfinţitul a venit pe neaşteptate pentru mine. Vă mărturisesc că nu aveam la mine nici ceas, nici o altă sursă de lumină, aşa că nu mai ştiam ce să fac. Până am strâns toate lucrurile şi am reuşit să plec, noaptea şi-a făcut apariţia, aşa că nu aveam altceva de făcut decât să mă urc călare pe cal şi să mă las condus de acesta. Atunci, doar el mai cunoştea drumul spre casă.
Nu ştiu dacă voi putea relata, în aceste câteva cuvinte ale mele, toate sentimentele de groază pe care le-am trăit eu atunci, când pe cerul de deasupra mea nu se vedea nici o stea, iar drumul meu de întoarcere era printre păduri. Şi teama de întuneric şi de tot ce se putea întâmpla deja se instalase bine. Iar eu lăsându-mă condus pe unde dorea salvatorul meu, mă rugam lui Dumnezeu să ajung acasă. După cum se ştie, noaptea, prin pădure, zgomotele se aud mai bine, iar eu eram numai urechi şi parcă auzeam cum cineva mă urmăreşte şi, în permanenţă, este din ce în ce mai aproape de mine. Nu ştiu cât a durat călătoria mea, dar mie mi s-a părut o veşnicie, fiindcă nu simţeam decât inima mea care se auzea mai tare bătând în piept decât copitele calului. Şi aşa au trecut acele momente, când, în sfârşit, am ajuns – condus numai de mila lui Dumnezeu – în vârful dealului, de unde se vedeau acum luminile din satul meu. Vă spun că, din momentul acela, nu mă mai temeam de nimic, putea să se audă orice zgomot. Aveam lumina în faţă şi ştiam că acolo trebuie să ajung. Şi am ajuns cu bine numai prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care mă călăuzise fără ca eu să fiu conştient la vremea aceea.
Dar, nu după prea mulţi ani, nu am putut să mă mai bucur nici măcar de acea lumină care venea de la soare sau dintr-o sursă omenească, fiindcă posibilitatea de a le vedea nu o mai aveam. Orbisem complet. Cu ochii trupului nu mai vedeam nimic. Însă Dumnezeu avea altceva în planul Său cu mine şi viaţa mea. La vârsta de 19 ani, am cunoscut pe Acela Care este Lumina, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos. Da, atunci am cunoscut Oastea Domnului în comuna mea în care m-am născut, Berzunţi – Jud. Bacău.
Dacă am mărturisit bucuria pe care am avut-o atunci când am văzut lumina, acum era ceva care nu se poate explica în cuvinte omeneşti. Dacă pierderea luminii trecătoare a adus o deznădejde, aflându-L pe Acela Care este Lumina lumii, El a adus în viaţa mea până astăzi o nădejde în mântuirea sufletului.
Atunci când Dumnezeu a rânduit şi am citit literatura Oastei, am aflat de omul lui Dumnezeu, care, în ţara noastră, a adus Lumina credinţei până la mine şi, prin glasul şi jertfa sa, a întors zeci de mii de suflete de la calea cea rea, la calea spre mântuirea sufletelor noastre.
Iată, s-au împlinit 100 de ani de când chemarea sa răsună mereu peste poporul nostru şi nu numai. Ca şi atunci, şi acum, mesajul Părintelui Iosif Trifa de a lăsa păcatul este valabil mai mult ca oricând. Păcatul, cu care de multe ori trăim întovărăşiţi, fără să ne dăm seama că îl avem, fiindcă noi considerăm că alte păcate sunt mai mari şi mai grele. Dacă Părintele Iosif ar fi să mai iasă din nou cu un mesaj, oare ce păcate ar enumera?
Nu doresc să spun eu vreunul, dar păcatele cele mici fac mult mai mult rău decât cele considerate de noi că sunt mari, iar noi nu le săvârşim. Îndemnul Părintelui nostru drag este de a ne lăsa de păcat şi a ne alipi de Hristos, este de a trăi în Lumina care vine de la El. Numai dacă trăim în Lumină cu adevărat putem să ne vedem propriile păcate. Şi acesta este unul din cele mai mari daruri pe care nu-l putem dobândi fără smerenie.
Vremea pe care o traversăm acum, când avem totul la dispoziţia noastră, nevoia omului de a se apropia de Dumnezeu este mai anevoioasă. De aceea, noi care cunoaştem mesajul Părintelui Iosif trebuie să luptăm mai mult ca orişicine să ne salvăm pe noi înşine şi pe cei pe care Dumnezeu ne-a rânduit să îi avem în jurul nostru.
Părintele ne-a învăţat că Domnul Iisus este totul, El este Pâinea, El este Apa, El este Lumina noastră.
Dar şi cei care se apropie mai mult de Dumnezeu devin şi ei nişte lumini vii în Hristos, care şi aceştia strălucesc în jurul lor pe cei ce trăiesc în întuneric.
Prin Oastea Domnului, noi am avut posibilitatea de a cunoaşte şi alţi Sfinţi Părinţi, toţi având aceeaşi ţintă, aceea de a salva omenirea, care trăia departe de Dumnezeu.
Când citim învăţăturile Părintelui Iosif şi citim şi scrierile altor Sfinţi Părinţi, vedem o asemănare în mesajul lor, deşi ei au trăit în diferite timpuri.
Deci nouă nu ne mai rămâne decât să privim la ei şi să le urmăm viaţa şi învăţătura lor, fără de care noi nu putem să ajungem la mântuirea sufletelor noastre. Amin!
Costel ANTON
