Mărturii Meditaţii

Mai lasã-l și anul acesta!

„Cineva avea un smochin sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar nu a găsit. Şi a zis către vier: iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l! De ce să ocupe locul în zadar? Iar el răspunzând a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia!” (Luca 13, 6-9).

Iată o pildă potrivită pentru prima lună a anului. Dacă am păşit în noul an, acest lucru nu se datorează întâmplării sau cursului „firesc” al vieţii, ci îl datorăm bunătăţii lui Dumnezeu, Care aşteaptă de la noi „roade vrednice de pocăinţă”. Poate că, după dreptatea lui Dumnezeu, mulţi dintre noi eram vrednici de tăiere, dar bunătatea Lui mişcată de un mijlocitor ne-a mai dat timp în care să pornim cu avânt şi osteneală, cu înţelegere şi simţire, cu pricepere şi cu inimă îndurerată în căutarea mântuirii. Anii trec iute…, şi vederea multor pomi tăiaţi dintr-o dată ar trebui să ne fie pricini de luare-aminte şi mobilizare.

Timpul vieţii noastre în comparaţie cu veşnicia este scurt. Dumnezeu ne-a dat să facem în acest timp scurt un lucru foarte mare, ne-a dat să lucrăm în noi chipul Său, să străbatem distanţa de la chip la asemănare, ne-a dat porunca să ne adunăm comoară în ceruri, să ne sfinţim, să ne îndumnezeim. Deşi aceste lucruri au o prioritate absolută şi sunt aşa de greu de realizat, totuşi suntem luaţi cu asalt de alte priorităţi şi griji lumeşti; cu toate acestea, ne blocăm în amarnica suficienţă de sine, ne mulţumim cu o morală exterioară, cu o conduită formală, dar nu putem spune aproape nimic din propria experienţă despre iubirea lui Dumnezeu cea mai presus de fire.

Avem nevoie de avânt, de insuflare, de simplificarea aşteptărilor pe care le avem de la această viaţă. Aşa cum un artist, fiind însufleţit să realizeze chipul pe care îl are în minte, este rupt de preocuMai lasã-l ºi anul acesta! pările comune şi are o lume a sa pe care puţini o cunosc, cu atât mai mult noi, conştienţi de ţinta pe care o avem de cucerit, va trebui să cultivăm mereu insuflarea, avântul şi râvna pentru orice lucru bun şi să nu ne oprim până când nu vom vedea în viaţa noastră roadele Duhului, dovezile înfierii şi semnele concrete şi rare ale naşterii de sus. E vremea lucrării!!! Să nu mai vorbim speculativ despre stările înalte, atâta timp cât nu L-am căutat pe Dumnezeu cu lacrimi, cu sudoare şi cu osteneli duse până la epuizare!!!

Într-o mănăstire, un cuvios se nevoia mult cu privegherea, cu rugăciunea şi cu înfrânarea, aşa încât cei mai tineri îi spuneau să fie mai blând cu sine, că este bătrân. La aceasta, bătrânul răspundea cu lacrimi: „Vă spun vouă că patriarhul Avraam, când va vedea locurile cele dintâi din rai, îi va părea rău cu nu s-a nevoit mai mult”.

„Oamenii lumeşti, pentru a prinde doi peştişori se ostenesc toată noaptea… şi se sfârşeşte viaţa lor cu lucrarea aceasta, chinuindu-se toată viaţa. Iar noi, ticăloşii, suntem vrednici de milă pentru multa noastră neştiinţă… Lucrăm o zi… şi veşnic ne vom bucura şi veseli în Împărăţia Sa…” Şi, cu toate acestea, ni se pare mult dacă răbdăm o jignire, dacă începem să rupem din nopţile noastre pentru priveghere şi rugăciune! „Este trebuinţă de osteneală şi durere, nu glumă…, iar dacă te leneveşti, în veac nu te vei tămădui” (Sf. Cuv. Iosif Isihastul).

Preot Petru RONCEA

Lasă un răspuns