Home Mai multă comunicare

Mai multă comunicare

Mai multă comunicare

„Tăcem când suntem împreună
Şi singuri când suntem ni-e dor”
(Traian Dorz)

Limbajul tăcerii este rezervat pentru veacul ce va să vină, până atunci avem la îndemână şi cuvintele.

Adeseori se vorbeşte despre riscurile legate de cuvânt, dar foarte rar se aminteşte de riscurile legate de tăcere. Calea către inima celuilalt se află încifrată în inima mea. Chiar dacă nu toţi sociabilizează cu aceeşi dexteritate şi uşurinţă, fiecare are datoria să-şi cultive continuu puterea de a acorda verbalizarea cu adevărul firii sale.

“În cuvinte e viaţa celui ce le rosteşte, viaţă comunicată celui către care le rosteşte. Cuvintele nu sunt separate de viaţa lui. Cuvintele pornite din gura cuiva şi primite de cel căruia i se adresează sunt o adevărată sărutare dată de cel dintâi faţă de cel din urmă” (Părintele. D. Stăniloae, nota 28 la Cântarea Cântărilor).

Dacă am fi lipsiţi, de pildă, de scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Olimpiada, în care prietenia, nobleţea, fineţea şi nădejdea sunt ridicate pe necunoscute culmi dumnezeieşti, fără îndoială că am fi mai săraci. Nu am fi cunoscut poate niciodată, cele mai fine şi sublime nuanţe ale geniului omenesc. Şi cele mai umane aspecte ale sfinţeniei şi curăţiei.

SENSUL ŞI PUTEREA DARULUI
“Iubirea se poate comunica prin cuvinte dar şi mai mult prin fapte şi şi mai mult printr-o transmitere directă a stării proprii”(Părintele Dumitru Stăniloae)

Cuvintele, pentru a fi ferite de riscul ipocriziei şi al convenţionalismului, trebuie să sfârşească în gest şi dar. Darul este expresia libertăţii şi nobleţii omeneşti. Pentru a face un dar cuiva nu este nevoie să aştept un moment potrivit pentru aceasta. Oricând, de pildă, pot să iau o carte pe care am citit-o cu deosebită bucurie şi să o dăruiesc unei persone cunoscute într-un fel cu totul natural şi dezinteresat. Dezinteresat, pentru că, “stă în puterea noastră să oferim prietenia nu să o cerem de la alţii”(Părintele  Savatie Baştovoi).

“Vreau să-ţi dăruiesc o carte pe care eu am citit-o cu mult folos şi cred din suflet că lectura ei îţi va aduce şi ţie o mică bucurie”!

Atunci când darul este de natură spirituală aduce în relaţia de prietenie pe cea de a treia Persoană, adică pe Dumnezeu. Astfel, prezenţa mea în obiectul dăruit, este străbatută de prezenţa divină, iar celălalt se îmbogăţeşte şi cu prezenţa mea şi cu prezenţa lui Dumnezeu. Bogăţia fiinţial artistică a comuniunii se înnobilează numai când este străbătută de prezenţa lui Dumnezeu. Amitirea darului primit şi a cuvintelor spuse odată cu cu acest gest, depăşeşte hotarele timpului şi spaţiului şi intră în eternitate. Astfel, un dar izvorât din preţuire şi atenţie poate să îmbogăţească atât viaţa de aici cât şi cea de dincolo.

Dincolo de orice metaforă sau alcătuire poetică, singurul şi nedespărţitul nostru Prieten este Iisus Hristos, Cel Care S-a unit cu cei credincioşi pe vecii vecilor. Iar dacă mai avem şi alţi prieteni îi avem tot prin El.

Există puţine prietenii adevărate pentru că există multă comoditate şi puţină comunicare, este multă indiferenţă şi puţină sinceritate şi curăţie. Dar cauza principală este aceea că puţini îşi întemeiază prietenia cu oamenii pe prietenia cu Dumnezeu.„Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sunt în realitate numai sfinţii..”(Sf. Vasile cel Mare, Omilii la psalmi, IX, 2). Poate de aceea prietenia este sublimă şi frumoasă pentru că este rară.

Nu trebuie să uităm că sfinţii care au scris cel mai frumos despre prietenie au fost adeseori singuri şi părăsiţi.”Toţi m-au părăsit” zicea îndurerat odinioară Sfântul Pavel, cel care altădată căuta cu ardoare pe prietenii şi colaboratorii săi. „Singur, disperat de singur, mă socoteam pe veci piredut” zicea un poet care nu cu mult timp înainte era înconjurat de admiratori. „Toţi veţi pleca la ale voastre iar pe Mine Mă veţi lăsa singur”– zicea Domnul celor ce cu puţin timp mai înainte i-a numit prieteni.

În mod paradoxal singurătatea nu se opune comuniunii, dimpotrivă ea este fibra sau nervul care-i dă viaţă. Cu cât singurătăţile sunt mai reale cu atât bucuria comuniunii se apropie de deplinătate. Singurătatea limpezeşte şi statorniceşte persoana asigurându-i cele necesare în vederea comuniunii. În realitate marii sfinţi, gânditori şi creatori au fost marii însinguraţii. Aceştia au adus din întunericul singurătăţii lor lumină şi viaţă celor din frăţie şi comuniune.

Singurătatea poate fi înfrângere, dar poate fi şi starea de aşezare creatoare a omului. Oricum ar fi, trebuie să-i ieşim în întâmpinare, fie pentru salvarea ei (când ea este înfrângere), fie pentru salvarea noastră (când ea este bogăţie).

Vasilică Nica

error

Author: admin

No Comments

  1. Domnul sa te binecuvanteze ,frate Nica.
    Slavit sa fie Domnul prin viata si lucrarea noastra.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *