Vorbirea fratelui Vasile Câmpean (Ogruţan), de la o nuntă
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Domnul Iisus să fie slăvit şi binecuvântat, căci datorită dragostei Lui care ne-a strâns şi a îndepărtat toate distanţele dintre noi ne bucurăm în clipa aceasta, în locul acesta. Pentru noi, care eram împrăştiaţi prin toate văile, prin toate locurile îndepărtate ale acestei ţări, dragostea a îndepărtat toate aceste despărţiri şi ne-a apropiat – slăvit să fie numele Lui! Cât de adevărat este cuvântul: „Dragostea lui Hristos ne strânge”! Ce altceva vă putea strânge în felul acesta? Numai setea, numai setea ca a cerbilor ce aleargă la izvoare! Acolo se întâlnesc ei. Oricât de mare ar fi distanţa, nu ţin socoteală de acest lucru. Ei… să ajungă la izvor, să-şi răcorească setea.
Aşa am primit zilele trecute câteva cuvinte prin care am fost întrebat: „Frate, tare suntem însetaţi şi am vrea să ajungem la un izvor. Am vrea să ajungem şi noi la izvoare, să ne stâmpărăm setea. Nu ştii undeva vreun izvor?…”. Da, slăvit să fie Domnul. Ele nu lipsesc niciodată. Însuşi Domnul a spus – slăvit să-I fie Numele! –, în ziua cea de pe urmă a praznicului: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Şi din inima lui vor curge râuri de apă vie”. Din câte izvoare binecuvântate, în seara aceasta, s-a adăpat sufletul însetat! Câte izvoare binecuvântate din seara aceasta v-au înviorat sufletul şi v-au mângâiat inimile întristate! Scumpii şi iubiţii noştri, aşa a fost de atunci de când Domnul Iisus a spus aceste cuvinte. Şi aşa va fi până la sfârşit. Râuri de apă vie vor curge. Au curs şi curg, şi vor mai curge încă. Până când se va împlini măreaţa clipă când gloata aceea cu ramuri de finic în mână pe care nu e în stare nimeni s-o numere se va găsi în faţa Lui. Până atunci nu vor seca izvoarele. Toţi cei însetaţi vor găsi mereu apă. Toţi cei însetaţi vor alerga şi vor găsi apă, ca să-şi stâmpere setea sufletului.
Scumpii şi iubiţii noştri fraţi! Mi-aduc aminte de un cuvânt al omului lui Dumnezeu despre care Însuşi Dumnezeu a spus: „Am luat pe David de dinapoia oilor, om după inima Mea”. Omul acesta după inima lui Dumnezeu spune în Psalmul 73, versetul 28: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu”. Ce spui, Davide? Care-ţi este fericirea? Nu este împărăţia, căci te‑a făcut Dumnezeu împăratul lui Israel? Nu coroana, nu la ea ţii mai mult? Care-ţi este ţie fericirea pe pământ? „Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeu Îl fac stâlpul şi adăpostul, şi sprijinul, şi ocrotirea vieţii mele! Binecuvântat să fie Dumnezeu!”.
Scumpii şi iubiţii noştri fraţi, care este fericirea voastră? Voi care aţi alergat însetaţi de la distanţe şi aţi venit în locul acesta, care este fericirea voastră? Sfântul Apostol Pavel, în Întâia sa Epistolă către Corinteni, la capitolul 2, spune: „Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică şi ţinută ascunsă de veacuri”. Această înţelepciune, ţinută ascunsă de veacuri, aceasta ne-a fermecat şi nouă inima şi fiinţa, şi viaţa noastră. Această înţelepciune sfântă, nebăgată în seamă, neînsemnată şi necunoscută de toţi, aceasta ne-a fermecat viaţa noastră, aceasta ne strânge. Aceasta poate să facă să dispară distanţele şi în felul acesta dragostea ne strânge în asemenea stări binecuvântate.
S-a spus în seara aceasta aici: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Cât de adevărat este lucrul acesta: „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”! Cel mai înălţat nume aici este Numele Lui. Pentru că este cortul Lui. Cel mai înălţat şi mai slăvit nume, mai preţuit decât orice nume care se poate numi, este Numele Lui slăvit şi sfânt. Pentru că în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Dar nu-i puţină această comoară sfântă. Din aceste comori binecuvântate ne-am îmbogăţit şi noi. Pe noi, care eram pleava acestei lumi, Dumnezeu ne-a învrednicit să ne îmbogăţim din aceste comori pe care le-a păstrat El – slăvit să-I fie Numele! – pentru noi. Pentru zilele din urmă. Pentru toţi aceia care vor fi însetaţi.
Scumpii şi iubiţii noştri, timpul este înaintat. S-a scurs aşa de repede. S-au depus atâtea jertfe pentru clipele acestea binecuvântate, dar ele se scurg. Dacă nu se preţuiesc la adevărata lor valoare, vine regretul la urmă. Astfel de clipe, fraţilor şi surorilor, trebuie preţuite, căci au fost dorite şi au fost aşteptate şi s‑au făcut jertfe mari pentru ca să putem ajunge să ne împărtăşim din asemenea binecuvântate cuvinte.
Îmi aduc aminte de un cuvânt de la Ioan, capitolul 3, versetul 35. Aici spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui”. Ce făgăduinţă minunată! Ce făgăduinţă minunată şi binecuvântată este aceasta, că Dumnezeu Tatăl iubeşte pe Fiul şi că a dat toate lucrurile în mâinile Lui sfinte! Toate lucrurile lui Dumnezeu au fost încredinţate în mâinile Lui. În mâinile Domnului Iisus este încredinţată libertatea ta. Suflet scump, mântuirea ta, viaţa ta şi moartea ta, şi veşnicia ta sunt încredinţate în mâinile Domnului Iisus, de către Tatăl. Sunt încredinţate în mâinile Lui. Dacă cineva îşi doreşte veşnicia, dacă cineva îşi doreşte mântuirea, dacă cineva doreşte să ajungă odată în Împărăţia lui Dumnezeu, să ştie că aceste lucruri sunt date de către Tatăl în mâinile Domnului Iisus. Numai cine ţine la El – slăvit să-I fie Numele! – numai cine-L primeşte pe El se va putea împărtăşi din toate aceste binecuvântări cereşti, din toate aceste haruri bogate, păstrate de Dumnezeu pentru zilele în care ne-a fost rânduit să trăim noi pe pământ.
Iar în capitolul 6, Domnul Iisus spune: „Mai sunt cu voi puţină vreme”. De când am venit în locul acesta, în seara aceasta, am simţit aici prezenţa Lui vie şi sfântă. Am simţit cum prezenţa Lui a mişcat inimile noastre şi le-a mângâiat; am simţit aici. Dar Cuvântul spune: „Mai sunt cu voi puţină vreme. Şi apoi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi mai găsi”. Înainte de a pleca din locul acesta, înainte de a ne despărţi din locul acesta, fraţilor şi surorilor, să ne cercetăm starea vieţii noastre. Domnul spune: „Mai sunt cu voi puţină vreme”. În lumea aceasta, puţină vreme va mai fi şi mai este încă Domnul. Clipele cât va mai fi cu lumea aceasta pentru a o mai chema la mântuire, pentru a mai stărui s-o lumineze, s-o atragă şi s-o smulgă din braţele fărădelegilor, ale dezmăţului şi ale păcatelor sunt puţine. Puţin va mai fi Domnul Iisus, puţină vreme. Se apropie clipa când El va trebui să apară din nou pe nori – slăvit să-I fie Numele! Se apropie vremea să se împlinească cuvântul pe care l-au spus cei doi bărbaţi care s-au înfăţişat atunci ucenicilor când ei au rămas cu privirile pironite spre cer şi le-au zis: „De ce staţi? Acest Iisus Care S-a înălţat la cer aşa cum L-aţi văzut Îl veţi vedea întorcându-Se înapoi.
Scumpii şi iubiţii noştri, dar atunci nu va veni să ne cheme, să ne ridice păcatul, să ne ridice povara păcatului. Atunci vine cu răsplata şi cu cei neprihăniţi. Şi ce va fi de lume?…
Acum, acum încă, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mai sunt cu voi puţină vreme. Şi Mă veţi căuta”. „Mă veţi căuta”… Vine vremea când lumea aceasta… vine vremea când toţi de aici care n-au venit la Hristos Îl vor căuta. Vine vremea când Îl vor căuta, aşa cum spune profetul Amos: „cu oile şi cu boii lor”. Îl vor căuta şi nu-L vor găsi. „Nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”
Toate lucrurile au fost încredinţate de Tatăl în mâinile Domnului Iisus; şi mântuirea noastră, şi libertatea noastră şi veşnicia noastră, şi moartea noastră, fraţilor şi surorilor. În faţa acestor adevăruri stăm noi în clipa aceasta, în zilele noastre. În faţa acestei Evanghelii veşnice stăm noi şi vom răspunde fiecare dintre noi.
De aceea, în urma atâtor cuvinte stăruitoare, pline de atâta har şi putere, nu vrem să ne despărţim aşa de uşor. Am vrea să întrebăm, poate este aici cineva care vrea şi el să-şi primească mântuirea din mâinile Domnului Iisus, căci Tatăl a încredinţat-o în mâinile Lui. Şi dacă este aici cineva care doreşte acest lucru, nu vrem să ne despărţim înainte de a-şi găsi şi el bucuria şi mântuirea sufletului lui. Scumpii şi iubiţii noştri fraţi şi surori în Domnul Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nici unul să nu se pomenească venit prea târziu”. O, cât de mulţi s-au pomenit veniţi prea târziu! Şi cât de mare a fost regretul, dar zadarnic. A fost regretul mare de tot, dar a fost zadarnic. A fost regretul mare de tot şi al bogatului atunci când l-a văzut pe Lazăr în sânul lui Avraam, dar nu s-a mai putut schimba nimic. „Acum e vremea harului, / când se mai iartă orişicui”. Acum! Nu se ştie dacă şi mâine. Asta nu se ştie.
Scumpii şi iubiţii noştri, ca încheiere a bucuriilor noastre din seara aceasta, ca o cunună a acestor bucurii binecuvântate de Dumnezeu, păstrate de El pentru viaţa aceasta şi pentru prilejul minunat al tinerilor noştri dragi, noi întrebăm dacă este cineva totuşi… Poate este vreun suflet care vrea, din seara aceasta, şi el să intre în ceata celor care vor să se mântuiască. Dacă este vreun suflet, îndrăzniţi, nu vă sfiiţi, fraţilor şi surorilor.
Vom încheia bucuriile noastre, ca să continue iarăşi mâine, dacă va fi voia lui Dumnezeu, dar întâlnirea aceasta vrem s-o încheiem în felul acesta, ca întotdeauna, aşa cum este îngăduit, cum este plăcut şi cum este frumos. Belşugul atâtor revărsări de har din seara aceasta poate că a mişcat vreun suflet; şi dacă este, să răspundă. Este cineva care vrea, în seara aceasta, să se hotărască pentru Domnul? Este vreun fiu risipitor care şi-a venit în fire?
Slăvit să fie Domnul! Noi ne bucurăm. Căci Cuvântul lui Dumnezeu – slăvit să-I fie Numele! – a fost mărturisit cu toată căldura, cu toată puterea. Poate că toate sufletele câte sunt aici Îl au pe Domnul şi aceasta-i cea mai mare bucurie pentru noi. Şi nu numai pentru noi; cerul întreg se bucură.
Fraţilor şi surorilor, noi rămânem la atâta. Bucuriile noastre se vor încheia şi vor continua mâine. Dorim din tot sufletul şi din toată inima ca Domnul să nu lase fără rod Cuvântul Lui, ci să-l facă rodnic în toate inimile care l-au primit, spre sfinţirea noastră şi spre mântuirea sufletului nostru şi ale celor care ne înconjoară. Amin.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. 6
