Mi-ai cântat cu glas de lacrimi legãnându-mã alene
alinându-mi cu-al tãu cântec lacrima ivitã-n gene.
Şi mi-ai plâns înfioratã cântecele duioăiei
de-ai trezit în al meu suflet cald fiorul armoniei.
Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii şi Scripturã
a lui Dumnezeu iubire ele-n inimã-mi crescurã.
În singurãtatea serii luminat de raza lunii
m-ai fãcut sã simt puterea şi odihna rugãciunii.
De durerea altor inimi te-am vãzut plângînd pe tine
şi de-atuncea port durerea altora şi eu în mine.
Pentru adevãr întruna te-am vãzut fãrã de teamã
şi de-atunci ştiu c-adevãrul e curaj şi luptã, mamã.
… A trecut în urmã vremea şi-ntr-o toamnã grea târzie
m-a rãpit de lângã tine lumea largã şi pustie.
Ai vãrsat atunci amare mii de lacrimi în nãframã
şi cu inima zdrobitã, m-ai pierdut în zare, mamã.
Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei vãzurã
multe şoapte mã chemarã, multe vânturi mã bãturã.
Dar din mii de lucruri scumpe, de fiinţe şi de nume
tu-ai rãmas mereu fiinţa cea mai mult iubitã-n lume.
… Astãzi tot strãin şi singur şi departe sunt de casã
dar sunt fericit mãicuţã c-azi şi tu eşti credincioasã.
Şi cã ştiu c-odatã-n ceruri unde nu mai sunt suspine
fericit voi fi-mpreunã, printre cei iubiţi, cu tine.
Dumnezeu sã-ţi dãruiascã, scumpã mamã, mângâiere
Mâna Lui sã-ţi şteargã ochii de-orice lacrimi de durere.
Sã-ţi vãd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericitã mamã, Doamne mama mea sã fie!
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
