Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Mama noastrã

Mama noastrã

Mama noastrã

Toţi suntem de acord că avem un Tată în cer, dar avem şi o mamă. Despre mama noastră vorbim variat. Cine este mama noastră? Sfinţii Părinţi sunt de comun acord în răspunsul la această întrebare. Cine nu a auzit vreodată cuvintele Sfântului Ciprian care au devenit celebre: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu ca Tată”? Sfinţii Părinţi aprofundează şi nuanţează acest adevăr. Nu de mult timp, am auzit o predică veche în care vorbitorul încerca să ne dovedească faptul că altcineva este mama noastră. Acest lucru m-a mişcat să aprofundez cuvintele Sfântului Ciprian.

Tâlcuind cuvintele „Mamă va zice Sionului omul” (Psalm 86, 4), Cuviosul Eftimie Zigaben spune: „După Atanasie, maică este Biserica, fiindcă naşte duhovniceşte pe cei ce cred în sfântul Botez; şi încă pentru că hrăneşte pe creştinii cei ce s-au născut cu dogmele cele despre Hristos şi cu împărtăşirea dumnezeieştilor taine ale Trupului şi sângelui lui Hristos. Or, maică se numeşte Biserica pentru că este iubită şi dorită de fiii ei, pentru că nici un lucru nu se află mai dorit decât maica…” (Cuv. Eftimie Zigabenul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol. II). Aşadar, potrivit Sfântului Atanasie, nimic nu este mai dorit pentru noi decât Biserica. Oare acest lucru este un adevăr al vieţii noastre, sau numai o vorbă mare?

Sfântul Nicolae Velimirovici, vorbind mai pe larg despre acest lucru, spune: „Teologii eretici numesc Biserica asociaţie şi pun această asociaţie lângă alte asociaţii politice, economice, sociale ş.a.m.d. Însă Biserica nu este asociaţie, ci o maică născătoare de fii…, al cărei leagăn nu încetează a se legăna… Aşa îşi numesc ortodocşii Biserica lor. Statul nu se numeşte maică şi nici altei asociaţii omeneşti nu i se dă acest nume. Acest nume i se potriveşte numai Bisericii. Şi pe bună dreptate se numeşte Biserica maică. Ea naşte fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Întreg Noul Testament vorbeşte de naştere, de naştere din nou, de renaştere. Şi prin gura lui Hristos, şi prin gura Apostolilor, şi mai târziu prin gurile sfinţilor părinţi şi ale sfintelor maici. Este vorba, bineînţeles, de naşterea duhovnicească, despre aceea pe care învăţătorul Nicodim nu a putut să o priceapă, dar pe care mai apoi au înţeles-o şi au experiat-o milioane şi milioane de creştini… Ceea ce este de primă însemnătate este că Biserica este Maică, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor. Nume drag: Maica Biserică” (Sf. Nicolae Velimirovici, Credinţa în Evanghelie, Suta de capete de la Liubostina, cap. 93, 94 şi 95).

Lumea mi-o pot face cunoscută multe persoane, în viaţă mă pot ajuta mulţi binefăcători, dar cea care m-a adus pe lume nu poate să fie decât una singură: mama mea. Un mare isihast a părăsit din adolescenţă satul lui pentru viaţa monahală. Apropiindu-se de un mare părinte, a cunoscut multe înălţimi şi taine ale vieţii duhovniceşti. El mărturiseşte: „Este cu adevărat trist că marea comoară pe care am luat-o la sfântul Botez, adică înfierea, şi pe care o păstrăm după cuvântul Apostolului (II Cor 4, 7), în vase de lut, o dispreţuim. Şi de aceea uşor cădem în trândăvie, în nepăsare, în osândire… Am avut un vis în care se făcea că am mers în satul meu, acolo unde m-am născut, dar nu m-am dus la casa părintească, ci la biserică. Am intrat în sfântul Altar şi acolo am văzut cristelniţa unde fusesem botezat, acolo unde a venit harul. Am îngenuncheat, am îmbrăţişat-o, am sărutat-o de multe ori plângând” (Sfântul Cuv. Efrem Katunachiotul). Câte nu am avea de spus despre cuvintele de mai sus!

Poate că mama mea, datorită unei slăbiciuni omeneşti, nu a reuşit să cultive în mine dragostea de tata şi de familia noastră, iar eu, din orbie şi neascultare, am ajuns o ruină. Chiar dacă sora mea, trezindu-mă din acest somn rău, a făcut ea pentru mine ceea ce mama mea nu a putut face, eu nu pot avea decât o singură mamă. Dacă sora mea îmi va spune că ea este mama mea, oare bunătatea ei nu-şi va pierde valoarea? Şi invers: oare, sora mea nu va căpăta o valoare şi mai mare dacă va dezvolta în mine dragostea de mama mea?

O, Doamne, să mă ierţi, că şi eu am spus cândva despre „sora” mea că îmi este „mamă”, iar la „mama” priveam de departe cu o sensibilitate tocită!

„Înţelege cele ce-ţi grăiesc” (II Tim 2, 7) că „nu în felul oamenilor spun eu acestea” (I Cor 9, 8).

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *