Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…

Cunoscut ca Praz­ni­cul Înălţării   Sfintei Cruci, hra­mul cel binecuvântat al acestei Dumi­nici este legat, în primul rând, de o altă lucrare pe care pogo­râ­rea cea plină de iconomie a Duhului Sfânt a îngăduit-o Sfintei Elena, maica bine-credinciosului împă­rat Cons­tantin. Căci nu este vorba aici doar de aflarea şi înălţarea Sfintei Cruci deasupra credin­cioşilor din Ierusalim de către Pa­triarhul acelor zile. Căci nu pentru aceasta se deplasase cin­stita maică până la Cetatea de har luminată a Sionului. Ci, crugul sărbătorii Sfinţirii, Târno­sirii Bi­sericii Învierii Dom­nului, era mo­mentul care marca preg­nant pre­zenţa împă­rătesei pămân­teşti în cetatea Împăratului celui Răstignit.

Aflată în acea vreme în călătorie în Ţara Sfântă, Sfânta Elena ajunsese acolo cu două scopuri clare. Pe de o parte, vizitarea locurilor sfinte şi de cer pomenitelor fapte ale Domnului Hristos, dar şi încununarea lucrărilor uneia din cele mai minunate alcătuiri de pământ şi cer din lumea Bizanţului dintâi – Biserica Învierii Domnului. Ctitorind alte multe biserici (în oraşul de lângă Colonia [Koln] în care-şi avea dintâi sediul Împăratul, în Roma, în Con­stan­tinopol sau satul sud-dunărean unde se născuse Elena) fericita maică vedea de-acum împlinindu-se visul ei cel binecuvântat – un locaş de închinare în Ierusalim (în aceeaşi perioadă construise altul la Betleem, cinstind Naşterea lui Hristos).

Acest praznic îl cântăm lămurit în ziua de 13 septembrie, când „înnoindu-se dumne­zeiescul locaş al Sfintei Învieri“ (sinaxar), lăudăm aceasta prin cântarea Condacului: „Ca un cer mult luminos s-a arătat Biserica, luminând pe toţi credincioşii, întru care strigăm: Această casă întăreşte-o, Doamne,“ iar mai apoi, rostirii – laolaltă cu Icosul: „Venind la noi Cuvântul după trup, scriind grăieşte Fiul tunetului: Văzut-am luminat mărirea pe care o avea Fiul de la Tatăl întru darul adevărului; şi celor care cu credinţă L-au primit pe Dânsul, ne-a dat tuturor stăpânire să ne facem fiii lui Dumnezeu; care nu din sângiuiri, nici din voie trupească, ci de la Duhul Sfânt ne-am născut şi casă de rugăciune am alcătuit strigând: Această casă întăreşte-o“.

Iată dar cum prilejul zidirii şi târnosiri Bisericii Învierii aduce în praznic Crucea. La fel cum odinioară Hristos pe Cruce răstignindu-Se, din adâncul mormântului face să izbucnească „izvorul învierii noastre, Biserica cea vie a Învierii noastre“.

Căci cântă biserica cea alcătuită din pietrele vii ale mărturiei: „Ca într-un cuptor nou, primitor de Dumnezeu, într-acest cort nou, toţi cei ce suntem din Israelul cel duhovnicesc, rouraţi fiind, strigăm: Binecuvântat eşti în Biserica slavei Tale, Doamne“ sau „Cei răniţi de dorul cel prea dulce şi dumnezeiesc, veniţi în această cămară de taină, să ne împreunăm cu Mirele Hristos, strigând: Bine eşti cuvântat în Biserica măririi Tale, Doamne!“ (Cântările 2 şi 3 ale celui de-al II-lea Canon al Cântării 7, Utrenia 13 sept).

Icoana acestei Biserici în care miresia noastră pentru Împă­răţie este res­taurată se arată în chip minunat prin cu­vintele. „Astăzi cu haină cuge­tă­toare, cusută de sus din dum­neze­iescul dar, Bi­serica Ta, Doam­ne, ca o mireasă s-a îm­podobit; şi chea­mă spre veselie pe po­porul său cel ce strigă: Toate luc­rurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii“, zidirea de-acum fiind oglinda plină de har a cortului celui vechi, restaurat în Hristos: „Astăzi al doilea Adam, Hristos, a arătat ca un rai înţelegător acest cort nou care, în locul lemnului cunoş­tinţei, poartă arma Crucii, cea de viaţă aducătoare (…)“ (Cântările 1, 2 şi 3 ale celui de-al II-lea Canon al Cântării 8)

Miezul de foc al Praznicului trece – uşor – spre Cruce, căreia i se cântă: „Ca un soare luminezi cu razele tale pe cei din întuneric şi pe demoni îi arzi, prea împodobită Cruce!“ (Cântarea 4, Canon 9), Luminânda Sărbătorii prăznuind în viersuire astfel: „În Golgota Domnul înălţându-Se de bunăvoie pe Cruce, a lucrat mântuirea noastră prin înnoirea făpturii, şi în groapa cea de viaţă primitoare fiind pus, a treia zi, a înviat ca un Dumnezeu. Pentru aceasta, împreună cu cetele cele fără de trup, săvârşim toţi înnoirea luminatei şi cinstitei Învieri“.

Căci numai ca miez de Biserică, miez pururea reînnoitor al sensurilor depline ale Învierii, Crucea este păzitoarea a toată lumea, Crucea podoaba Bisericii; Crucea stăpânia împăraţilor; Crucea întărirea credincioşilor; Crucea mărirea îngerilor şi demonilor rană (Şi acum… a Luminândei).

Am insistat atât de mult asupra acestei relaţii Biserică – Sfânta Cruce, mai bine-zis Înviere – Biserică – Sfânta Cruce pentru a ne lămuri asupra modului în care una se sprijină pe cealaltă şi pentru a ne lămuri de ce duşmanii Crucii sunt şi duşmanii Bisericii şi prin aceasta, oricât s-ar da ei ai lui Hristos, sunt şi duşmanii Învierii. Căci numai pe aşezarea aceasta întreit luminoasă stă izvorul de lumină care ne ţine credinţa, ne-aprinde dragostea şi ne sporeşte nădejdea, până la hotarul împlinirii în Împărăţie.

De altfel, cântarea Laudelor Utreniei concentrează parcă mai vădit misterul de lumină al acestei relaţii: „Astăzi dumne­zeiasca şi sfinţita casă a Învierii lui Hristos luminat se înnoieşte, şi dumnezeiescul mormânt împarte lumii viaţă, dând izvor de nemurire şi revărsând râurile darurilor şi apele minunilor, dăruind tămăduiri celor care cântă Lui cu credinţă“ (Lauda 1); praznicul cerând de la noi efortul duhovnicesc marcat de cea de-a treia cântare din Laude: „Dorind a vedea sfântul sceptru al Crucii, înălţat din mijlocul pământului, să ne curăţim mai înainte sufletele şi să ne luminăm minţile cu dumnezeiasca putere strălu­cindu-ne; şi să-L lăudăm pe Hristos, Cel ce, prin cinstitul Său lemn, dă sfinţenie celor ce se roagă cu credinţă şi cu căldură cântă Lui“.

Îndemnul final este clar. Unul la „înnoire“ laolaltă cu toată firea şi curgerea istoriei, o facere a Monahului Ioan consemnând: „Înnoieşte-te, înnoieşte-te, noule Ierusalime, căci ţi-a venit ţie Lumina, şi slava Tatălui peste tine a răsărit. Această casă Tatăl a zidit; această casă Fiul a întărit; această casă Duhul a înnoit, a lu­minat şi a întărit, sfin­ţind sufletele noas­tre“. Acelaşi zicând, ceva mai apoi, trecând în­noirea din pla­nul macro­cosmic, uni­versal, în cel microcosmic – particular: „Vino-ţi în pricepere, o­mule, fă-te nou în loc de vechi şi prăznuieşte în­noirile sufletului până când este vremea vieţii, să se înnoiască ţie calea a toată pe­trecerea. Cele de demult au trecut, iar toate s-au făcut noi. Cu acest fel de rod să prăznuieşti, cu buna schimbare schimbându-te. Aşa se înnoieşte omul; aşa să cinsteşti ziua înnoirilor“.

De-aici izvorând şi taina Sfinţirii apelor, cele care, prin sfeştanie, curăţă firea. Căci altfel Crucea nu se face vădită! Şi-i zadarnică prăznuire fără Biserică şi Crucea Învierii lui Hristos!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *