Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home MÂNTUIREA NOASTRĂ ŞI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( II )

MÂNTUIREA NOASTRĂ ŞI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( II )

MÂNTUIREA NOASTRĂ ŞI IISUS CEL RĂSTIGNIT ( II )

din vorbirea fratelui David Bălăuţă
de la nunta de la Milcov
– 25-26 octombrie 1980

Ne gândim, de exemplu, că vindecarea poporului evreu în pustie, pe vremea când Dumnezeu a dat ca pedeapsă şerpii aceia veninoşi, venea din simplul fapt că fiecare dintre cei muşcaţi trebuia să se uite la chipul acela care era ridicat în tabără în formă de şarpe, făcut din aramă. Şi mulţi erau muşcaţi, toţi puteau să fie muşcaţi. Era un lucru şi simplu, dar şi curios, şi greu de crezut că mântuirea omului, vindecarea lui ar veni prin privirea aceasta. Nu era ceva pe care omul să‑l ia, să-l înghită, cu care să se ungă sau să facă ceva de felul acesta, ca să îndepărteze aşa răutatea rănii şi să nu moară.

Dar nu toţi se vindecau. Să ne gândim că Moise aşa scrie acolo, că „oricine se va uita la chipul şarpelui de aramă va fi vindecat”. Dar privirea aceasta n-o aveau toţi spre vindecare. Era de aşteptat ca omul să zică: „Dar ce înseamnă asta? A ridicat aici o prăjină cu un chip de şarpe de aramă pe ea. Şi ce-i dacă ne uităm acolo? Ce poate să fie asta? Păi dacă ar face altă minune… dacă ar face cum a făcut până acum, atâtea minuni, Dumnezeu cu noi… Dar asta ce-i? E o inovaţie a lui Moise. Şi ce vrea să spună el cu asta? Ce? Cum? Ne uităm acolo şi ne vindecăm…”. Şi aceştia nu se vindecau. Aceştia mureau, pentru că priveau, dar priveau cu indiferenţă. 

Omul poate să audă, dar gândurile lui să fie în altă parte. Omul poate să privească un obiect, dar pe el să-l intereseze cine ştie ce… Şi poate tocmai acela este important să-l privească el bine. El poate să asculte ceva, dar nu cu toată inima şi nu cu tot interesul. Poate să vorbească despre ceva, dar din obişnuinţă; s-a format în aşa fel, încât el e străin de acele lucruri despre care vorbeşte. Ba încă eu am auzit că unii nici nu cred măcar ceea ce spun. Şi vorbesc foarte mult despre Hristos şi despre Evanghelie, şi despre toate minunile Lui. Parcă nu-ţi vine să crezi. Cum se face? Da, nu crede că este Hristos, – se vede aceasta din viaţa lui. Vedeţi? De ce asta? Pentru că el nu priveşte prin credinţă, cum trebuie, la aceste lucruri, la ceea ce aude şi la ceea ce ştie. Nu-i pătruns în inima lui, pentru că n-a pornit de la Hristos cel Răstignit, de unde vine şi smerirea omului, şi umilinţa lui, şi recunoaşterea păcatelor şi a greşelilor lui. Pentru că trebuie să ne simţim păcatul şi ticăloşia, aşa cum spune Apostolul Iacov: „Simţiţi-vă ticăloşia, tânguiţi-vă şi plângeţi”. Ăsta-i lucru mare, fraţilor! „Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare”. Acesta trebuie să fie un fenomen puternic venit de undeva asupra omului, asupra sufletului, ca el să poată face acest lucru. Şi să ne gândim că cei cărora le spune el aici erau oameni credincioşi! Şi ne spune şi nouă astăzi.

Deci noi  avem trebuinţă de acest lucru: să ne simţim starea noastră de slăbiciune, să ştim că noi nu suntem mântuiţi prin ceea ce putem face noi şi prin ceea ce am putea împlini noi. Trebuie să ajungem să ne dăm seama că râsul nostru şi gluma noastră nu este la locul ei. Că, dacă nu avem lacrimi în pocăinţa aceasta şi-n starea aceasta dintre noi şi Dumnezeu, încă nu lucrează darul lui Dumnezeu în noi şi Cuvântul Lui, pe care-l ştim şi-l cunoaştem. Şi, dacă nu simţim acest lucru, nu putem veni la El cu toată inima, ca să fim vindecaţi. Nu ne putem preda inima Lui cu adevărat.

De predarea inimii s-a vorbit. Şi eu cuget că acest lucru, predarea inimii, nu vine dintr-o dată. Vine treptat, treptat. Omul îşi predă inima lui Hristos în măsura legăturii pe care o are cu El, intimă, adevărată, şi a încrederii pe care a căpătat-o în El. În măsura în care simte că merită să-I dea tot mai mult inima Domnului Iisus Hristos, pentru ca să poată El să facă ce vrea cu inima noastră. Inima este organul care are aici întâietate. În ea trebuie să se nască sentimentul premergător celorlalte stări, adică să se nască acolo interesul acela adevărat care să facă începutul de predare a inimii. Şi predarea inimii începe atunci când, încetul cu încetul, începi să săvârşeşti ce auzi, ce este scris şi ce citeşti. Şi să nu treci peste acestea. Dacă ai trecut din greşeală, cumva, cine ştie cum, n-ai băgat de seamă, revii imediat: „Nu, eu aşa trebuie să fac!”. Acesta este începutul de predare a inimii noastre: când te supui la lucruri care îţi sunt neplăcute şi-s venite ca o poruncă. Şi împlinindu-le pe acestea, ajungi pe urmă să te simţi aşa cum eşti şi îţi dai seama de toată vinovăţia pe care o ai în sufletul tău.

Şi Apostolul Pavel era atât de păcătos când a venit la Domnul Iisus Hristos: îi ucidea pe fraţi şi-şi dădea încuviinţarea la arestarea şi la omorârea lor. El aşa a venit la Domnul Iisus Hristos. Aşa s-a dus pe drumul Damascului şi Domnul aşa i S-a descoperit lui. Nu când era neprihănit. Dar, pentru că Dumnezeu îl alesese pentru lucrarea aceasta, ca să fie apostolul neamurilor, l-a pregătit pentru acest lucru şi l-a îngăduit să fie aşa. Ca pe urmă să facă din inima lui şi din viaţa lui ce a făcut.

Or, planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi tot acesta este. Dar trebuie să trecem prin fazele acestea, trebuie să avem începutul acesta. Şi, pentru ca să poţi face voia lui Dumnezeu, întâi trebuie s-o faci din ascultare. Căci lucrurile care vin din poruncă nu sunt plăcute… nu sunt plăcute întotdeauna. Cum să fie plăcute?… Însă pe urmă ele trebuie să ajungă să-ţi fie plăcute, să-ţi placă. Dar asta mai târziu. Atunci inima e dată şi mai mult lui Dumnezeu.

va urma

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *