Departe de a cădea în frecventa boală a românilor, denumită sugestiv „paranoia conspiraţiei“, nu ne putem totuşi explica rezistenţa şi ostracizarea pe care intelectualitatea română, inclusiv cea din rândul clericilor, o are faţă de creaţiile care au a face fie direct, fie indirect, cu Oastea Domnului.
Să începem cu Părintele Iosif Trifa. El a fost acuzat de tot felul de idei neortodoxe, apoi a fost caterisit. I s-a putut opri tipărirea multor învăţături care astăzi ne-ar fi fost de un real folos, dar nu i s-a mai putut opri răspândirea ideilor deja existente în cărţi, din care unele tipărite chiar şi la a treia ediţie, lăudate, printre alţii, chiar şi de Nicolae Iorga şi Gala Galaction. Atâţia preoţi ţin astăzi predici dacă nu identice, cel puţin foarte asemănătoare celor din foaia «Iisus Biruitorul», dar dintr-o inexplicabilă jenă, „uită“ să precizeze sursa, neglijând aforismul care spune că „te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi şi zbura cu ele“. Este totuşi timpul ca într-o „Istorie a predicii româneşti“ să i se dea şi Părintelui Iosif Trifa locul pe care-l ocupă pe drept, arătând influenţa pe care au avut-o predicile şi publicaţiile sale asupra multora dintre cei care ostenesc în ogorul Bisericii.
Continuând cu urmaşul său, Traian Dorz, ne izbim şi aici de similitudini asemeni celor menţionate mai sus. Dacă s-ar efectua un studiu aprofundat, cu titlul: „O istorie a poeziei religioase româneşti din secolul XX“, am fi uimiţi să constatăm câte rime, idei, laitmotive, ritmuri poetice au fost „împrumutate“ de la Traian Dorz; dar astăzi, când fiecare se vrea original, cine o mai recunoaşte?
Deşi opera învăţătorului Ioan Marini a fost mai scurtă ca întindere decât a acelora pe care i-am menţionat anterior, influenţa sa a fost considerabilă într-o altă sferă: a predicilor orale, directe. Un critic teatral matur ar recunoaşte cu uşurinţă gesturi cu care acest genial predicator laic îşi puncta ideile. Şi o astfel de reconstituire nu ar fi greu de făcut ţinând cont de materialul scris ce ne-a mai rămas de la el şi de mărturiile celor care l-au auzit predicând.
Contribuţii importante are Oastea Domnului şi în ceea ce priveşte cântarea religioasă laică, ce se cântă deja, ca pricesne, aproape în toate bisericile noastre ortodoxe. Şi totuşi sunt afirmaţii venite chiar de la unii slujitori ai altarelor că Oastea Domnului are cântări sectare. Dar oare şi cântările închinate Maicii Domnului şi cele cu referire la Sfânta Cruce sau la icoane putem spune că sunt tot sectare?
Sperăm că noua «Istorie a presei româneşti» la care încă se lucrează, să nu omită publicaţiile Oastei Domnului, fără de care soarta şi morala acestui popor ar fi fost alta.
Dorin ZAMFIR
