Marii oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au primit aceste adevăruri direct de la Dumnezeu, le-au înţeles drept şi le-au grăit limpede.
Dar după aceşti mari oameni adevăraţi de la început, diavolul şi-a adus, nu după multă vreme, şi pe marii lui prefăcuţi care, băgându-se între oameni şi Adevăr, zicând că le explică Adevărul, l-au complicat şi mai mult. Şi, spre nenorocirea lor şi a omenirii, aceştia, în loc de lumini, au adus umbra şi în loc să dărâme un zid, au ridicat sute.
Astfel, aceşti stricători ai adevărului au făcut ca, astăzi, oamenii care ar trebui să se numească (fericit şi dulce) cu un singur nume ceresc: „creştini“ se numesc (trist şi amar) cu zeci de nume lumeşti: ortodocşi, catolici, protestanţi, baptişti, adventişti, penticostali – denumiri care, în afară, au pierdut sunetele Sfântului Nume al lui Hristos, iar înăuntru, în majoritatea lor, au pierdut orice asemănare cu Duhul Lui (Rom. 8, 9).
În felul acesta, Satana i-a învrăjbit într-atâta pe oameni, de nu se mai pot apropia unul de altul. Şi i-a făcut să se urască în aşa fel, că umblă să se nimicească plini de ură unii pe alţii, tocmai în numele „apărării“ Evangheliei şi al „vestirii“ Adevărului. Iată cât de bine a înţeles acest adevăr Părintele Iosif şi cum atrăgea el atenţia oamenilor despre înşelăciunea diavolului:
„Se batjocoreau din Biblie
Un lucru ciudat am văzut astă-vară într-un sat. Într-o strânsură de oameni, doi creştini, un sectar şi un alt credincios, se batjocoreau din Biblie:
– Voi sunteţi proorocii cei mincinoşi de la Matei cap. atâta şi vers. atâta, zicea unul.
– Voi sunteţi mormintele cele văruite de la Marcu cap. atâta şi vers. atâta, răspundea celălalt.
– Tu eşti orbul de la Ioan!…
– Tu eşti pomul cel uscat de la Ieremia!…
Şi aşa mai departe curgeau batjocurile biblice. Răsfoiau Biblia şi se batjocoreau cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Apropiindu-mă de ei, aşteptau să mă bag şi eu în „discuţia“ lor, dar eu astfel le-am răspuns: Dragii mei, dacă Iisus Mântuitorul S-ar ivi în această clipă aici, apoi desigur ar lua biciul în mână şi v-ar cârpi pe amândoi, pentru că folosiţi cuvintele Lui spre a vă batjocori unul pe altul. Vă batjocoriţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu face parte din duhul Evangheliei Mântuitorului. Ascultând la voi, cei care nu cunosc Biblia, îşi vor închipui că această Carte Sfântă este o carte de batjocuri.
Amintesc această întâmplare şi pentru ostaşii noştri din Oastea Domnului. Sunt unii oameni, mai ales între sectari, care stau gata numai de discuţii şi de certuri biblice, certuri care nu duc la nici un rezultat bun şi la nici un folos sufletesc.
Să ne ferim de aceste discuţii nefolositoare, ascultând sfatul Ap. Pavel: „Iar de întrebările nebune şi de sfezile cele pentru lege, te fereşte, căci sunt nefolositoare şi deşarte.
De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te fereşte (Tit 3, 9-10). Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, spre cunoştinţa Adevărului (II Tim. 2, 14-24).
Să ne ferim de discuţiile „deşarte şi nefolositoare“. Noi, ostaşii Domnului să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească – şi de lucrul Domnului. Prin râvna, prin apostolia şi prin jertfelnicia noastră să facem să strălucească şi să biruiască în lume adevărul şi dragostea Evangheliei“.
«Lumina Satelor» nr. 9, din 26 febr.1928
De acest gând nobil şi sfânt a fost călăuzit acest om al lui Dumnezeu în toată viaţa şi în toată mărturisirea lui, convins fiind că singura credinţă, cea vie şi sănătoasă, poate îndrepta răul cel mare şi poate vindeca rănile cele îngrozitoare pe care le-au făcut în suflete formalismul şi sectarismul.
Am fost martor odată la o discuţie a părintelui cu un astfel de suflet nenorocit de duhul sectar. Venise omul nu ştiu de unde şi nu se oprise nici în librărie, nici la administraţie, ci pătrunsese până în odaia noastră de redacţie, unde lucram la o masă cu omul lui Dumnezeu, grăbiţi să sfârşim la timp o muncă la foaia «Isus Biruitorul».
Părintele scria şi cerceta prin Biblie, adâncit în lucrul sfânt. Intrând omul, lăsă condeiul pe masă şi îl întrebă cu bunătate cine este şi de unde vine, aşa cum făcea cu toţi, plin de răbdare şi de iubire. Mai ales că omul care venea se vedea că e un om foarte simplu:
– Sunt robul lui Hristos şi vin să vă vestesc adevărul.
– Bine, frate, zise înţelegător părintele, spune-ne ce fel de adevăr ne vesteşti?
– Să vă pocăiţi, căci altfel veţi pieri. Căci numai dacă vă pocăiţi veţi cunoaşte adevărul. Şi adevărul vă va face slobozi.
– Dumneata eşti slobod, frate?
– Da, eu sunt slobod. Eu nu mai sunt robul crucii, al bisericii, al sfinţilor. Eu ascult acum numai de Dumnezeu şi de nimeni altcineva. Dar voi sunteţi tot în robia formelor.
– Dumneata ne cunoşti pe noi, frate?
– Sigur că vă cunosc. Scrieţi la gazetă că puţin aluat dospeşte toată plămădeala…
– Sărmanul de tine, îi zise părintele, întristat de zădărnicia discuţiei cu el, ade-vărat că puţin aluat sectar a dospit rău toată plămădeala cea bună pe care o aveai în sufletul tău. Te rugăm să ieşi şi să ne laşi în pace. Vremea noastră este atât de scumpă şi n-o putem pierde fără folos cu astfel de discuţii.
După ce omul ieşi, spunând răstit „bună ziua“, părintele privi trist şi spuse:
– Sărmanele suflete, cum le-a otrăvit duhul sectar! Ce duh rău este şi duhul acesta! Vom avea de luptat până la moarte contra lui. De ce a binecuvântat Mântuitorul pe copii? Pentru că ei nu se laudă cu ce nu au. Şi nu predică despre ce nu cunosc şi nu înţeleg.
În sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 apr.) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din Sibiu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu, în frunte cu Părintele Trifa au făcut o frumoasă adunare în com. Gura Râului, din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare, deoarece cunoaşterea lor va ajuta pe cititori să-şi facă o dreaptă părere despre adevăr, în multele învinuiri pe care le vor auzi mai târziu împotriva Părintelui Trifa.
„…Din odăile redacţiei de la Sibiu, scrie raportul adunării, am plecat o ceată mare, de peste 60 de ostaşi şi ostaşe, cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunşi în sat, ne încolonăm în rânduri, patru câte patru, şi plecăm spre biserică, cântând «Hristos a înviat». În faţa bisericii, mulţime de popor. Intrăm la vecernie. Slujesc părintele locului, I. Manta şi Părintele Trifa. În strană cântă ostaşii Domnului.
După vecernie, vorbeşte Părintele Trifa despre Învierea Domnului, în legătură cu naşterea din nou şi viaţa cea nouă, în comună fiind câţiva rătăciţi de sectari. Părintele Trifa vorbeşte pe larg despre învăţăturile Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii, arătând pe ce porvârniş apucă cei ce îşi schimbă credinţa. Aminteşte cu numele o comună unde 11 familii, trecute la diferite secte, în decurs de opt ani şi-au schimbat credinţa tot la doi ani. Acum au devenit aproape toţi „tremurători“, dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului este un răspuns la insinuările sectare, că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar umblă să atragă sufletele oamenilor pe povârnişul schimbărilor de credinţă. Oastea Domnului îi atrage pe oameni spre Biserică şi îi redă Bisericii, ca membri vii şi luptători…“
«Lumina Satelor» nr. 18, din 4 mai 1930
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. 1
