1. Marta, ca stăpână a casei cum era, avea o zi foarte grea şi încărcată ori de câte ori venea Domnul la casa ei.
Cât de mult ar fi dorit şi ea să poată sta ca Maria, să asculte cuvintele pline de dulceaţă şi de lumină care ieşeau din gura Domnului! Dar datoria de a îngriji de hrana oaspeţilor ei iubiţi,
de spălarea picioarelor sau a schimburilor lor
era pentru Marta o grijă scumpă, prin împlinirea căreia se arăta marea ei dragoste faţă de Nepreţuitul lor Oaspe.
Ce minunată este dragostea ostenitoare pentru Domnul şi pentru fraţi!
2. Trebuie să ne gândim cât de grea era o astfel de zi pentru Marta, care dorea să fie de folos Domnului.
Domnul venea cu încă doisprezece după El. Cel puţin cu doisprezece; uneori, desigur, cu şi mai mulţi!…
Şi toţi veneau de pe drumuri lungi – flămânzi, obosiţi, prăfuiţi…
Binecuvântată fie sora care se gândeşte la toate acestea şi le împlineşte.
3. Pentru cel puţin treisprezece bărbaţi deci trebuia pregătită mâncare.
Trebuia cărată apa de spălat picioarele, şi mâinile, şi feţele lor.
Trebuia spălate rufele lor.
Trebuia făcute aşternuturi, să odihnească…
Fericit este sufletul care nu uită primirea oaspeţilor cu bucurie.
4. Toate datoriile ospeţiei, Marta le ştia dinainte şi toate acestea le făcea pentru Domnul cu dragă inimă şi cu bucurie, mai totdeauna singură, fiindcă sora ei care ar fi putut-o ajuta
– pierdută în bucuria venirii Domnului şi răpită de fericirea ascultării de El –
nici nu-şi mai aducea aminte că este pe pământ.
Şi că mai sunt şi alte lucruri de făcut, decât să asculte minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu.
5. Atunci Maria nu vedea şi nu mai auzea nimic decât pe Domnul şi Mântuitorul ei.
Uita de orice altceva.
Nici umblarea neliniştită, nici osteneala surorii ei, Marta, care îşi pierduse răbdarea de când tot alerga singură după toate,
Maria nu le mai vedea…
Ce scumpe sunt, dar ce rare, sufletele care uită totul pentru Iisus!
6. Odată, când Marta, obosită şi îngrijorată, n-a mai putut să-şi mai stăpânească inima întristată că nu termina mai repede, ca să poată sta şi ea să-L asculte pe Domnul, i-a zis Domnului:
„…Zi-i surorii mele să-mi ajute!“ (Lc 10, 40).
Iar atunci, Domnul Iisus a mustrat blând, la Marta, numai ceea ce ea se ostenea şi se frământa să facă mai mult decât era nevoie.
7. Domnul mustra doar ceea ce era un strop de ispită a firii pământeşti şi care o făcea pe Marta (cum face uneori şi pe multe surori ale noastre),
ca, dintr-o oarecare dorinţă de laudă,
să gătească mai mult şi mai bine decât era nevoie,
să pregătească mai frumos şi mai mult chiar decât erau modestele pretenţii ale Domnului. Şi necesarul lor.
Şi poate şi mai mult decât erau posibilităţile casei Martei, de unde Domnul n-aştepta, trupeşte, decât aşa de puţin!
8. Dar mustrarea Domnului, pentru Marta, a fost atât de prietenească şi de iubitoare, atât de delicată şi de dreaptă,
iar Marta a simţit atât de dreaptă şi caldă blân¬deţea şi bunătatea inimii Domnului, încât gândul Domnului s-a împlinit deplin – şi ea a înţeles noul şi marele adevăr că:
9. Atunci când sunt clipe unice şi fericite,
când ai în casa ta oaspeţi atât de aleşi şi de rari,
– mai însemnat lucru decât orice este să te foloseşti mai mult sufleteşte de acest prilej rar!
Să pregăteşti în grabă ce poţi, dar să foloseşti cât mai mult timp apoi pentru partea sufletească, dând ascultare cuvintelor lui Dumnezeu.
De aceea Iisus o iubea pe Marta…
10. Dumnezeu a făcut timpul prin Hristos, căci este scris: „prin El au fost făcute şi veacurile“ (Evr 1, 2)!
Şi Dumnezeu a măsurat mai dinainte durata timpului, pentru a încăpea în el exact atâtea evenimente câte a rânduit El să se întâmple.
De aceea se spune mereu: „la plinirea vremii“ (Gal 4, 4; Ef 1, 10). Sau: „când a sosit ceasul“… (Mc 14, 41; In 13, 1).
11. Dumnezeu a rânduit şi numărul zilelor noastre mai dinainte de a fi vreuna din ele, după cum este scris: „…şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de-a fi fost vreuna din ele“ (Ps 139, 16).
Ce mare lucru este să ni le ştim număra fiecare cât mai bine!
12. Domnul Dumnezeu a pregătit toate faptele bune în care noi să umblăm tot timpul acestei vieţi, zi de zi, după cum de asemenea este scris: „am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca noi să umblăm în ele“ (Ef 1, 5-6; 2, 10).
Fericit este cel ce umblă în toate. Fiecare faptă trecută se duce la Dumnezeu să spună cum am umblat în ea.
13. De împlinirea întocmai, la vremea sa, a oricărui lucru mai depind foarte multe altele, care vor sfârşi atunci sau vor începe atunci,
după cum în pânza unui ţesător iscusit, fiecare fir îşi are locul său în care să se întâlnească cu alt fir, spre a-şi împlini acolo rostul lui. După planul celui ce a urzit ţesătura.
14. Câte rugăciuni stăruitoare I-am făcut şi noi Domnului şi Îl zoream pe Domnul să facă acum şi imediat minunea pe care i-o ceream.
Minunea de care credeam noi că, dacă nu se face întocmai aşa şi întocmai atunci, totul va fi pierdut. Că zadarnic va mai veni Domnul s-o facă apoi, cu o zi mai târziu!…
Şi totuşi n-a fost aşa cum gândeam noi.
Domnul a făcut bine că a mai zăbovit atunci
sau că a rezolvat acel lucru în cu totul alt fel de cum ceream sau gândeam noi.
Căile Domnului sunt nespus mai fericite pentru noi decât ale noastre.
15. După ce totul a trecut, după ce lucrurile s-au liniştit
şi mintea noastră a putut gândi aşezat la toate,
am băgat de seamă totdeauna că Domnul a lucrat mai bine decât am fi crezut şi gândit noi (Ef 3, 20),
în toate lucrurile noastre.
16. Suflete al meu, nu te nelinişti niciodată când strigi cu putere şi Domnul nu-ţi răspunde!
Nu deznădăjdui niciodată când trimiţi stăruitor după Domnul – iar El zăboveşte să vină.
Când te rogi fierbinte, iar Domnul nu-ţi ascultă îndată rugăciunea ta şi nu se grăbeşte să ţi-o împli¬nească, tocmai întârzierea Lui este răspunsul cel mai potrivit pentru binele tău. Să crezi asta!
17. Rabdă totul, liniştindu-te prin încredinţarea că Domnul ştie mai bine când răbdarea îşi va fi făcut lucrarea ei (Evr 12, 11).
Sau când pocăinţa ta sau lacrimile tale vor fi împlinit lucrarea lor,
sau durerea, sau ispăşirea, sau pedeapsa…
Multe mai au încă de făcut câte o lucrare în noi.
18. Fiecare dintre acestea îşi au de făcut câte ceva în viaţa noastră.
Şi numai Domnul Singur ştie tainica legătură nevăzută dintre tot ce se întâmplă şi ceea ce s-a întâmplat. Sau are încă să se întâmple.
Numai Domnul Singur ştie când lucrarea fiecăruia este împlinită şi vremea fiecăruia i-a sosit. Sau i-a trecut.
După aceea, după ce i-ai înfăţişat Domnului cum se cuvine rugăciunea ta, aşteaptă cu încredere şi cu răbdare, căci roada răbdării tale va fi totdeauna bucuria.
19. Dar şi zăbovirea îşi are vremea ei.
„O aşteptare prea mult amânată îmbolnăveşte inima“, – spune înţeleptul (Prov 13, 12).
O zăbovire prea mult îndelungată veştejeşte dragostea, usucă nădejdea şi zbuciumă credinţa sufletului!
Dumnezeu ştie bine aceasta – şi are toată grija la timp.
20. Nu zăbovi nici tu, niciodată prea mult şi la nici o datorie a ta.
Nu zăbovi când familia ta te aşteaptă cu un ban, cu o pâine, cu un cuvânt iubitor, cu o dovadă de atenţie şi de iubire.
Nu zăbovi faţă de soţul tău, faţă de copiii tăi, faţă de părinţii tăi.
Dar mai ales nu zăbovi cu împlinirea datoriilor tale pe care le ai faţă de Domnul tău, faţă de familia ta şi faţă de cei cărora le datorezi prima iubire.
Doamne Iisuse, binecuvântează aceste bune dorinţe ale sufletului nostru!
Amin.
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
