IPS Longhin de Bănceni – Ucraina
Cred că şi frăţiile voastre de aici vă aduceţi aminte de copilărie. Eu ştiu că, în România, cândva, a fost tare greu de trăit. A trebuit să suferiţi tare mult şi cineva a plătit în vremurile acelea grele prin închisori, prin suferinţe, prin necazuri. Vremurile de astăzi, care sunt atât de frumoase, libertatea de astăzi este plătită de cineva. Pentru noi a plătit Hristos pe cruce pentru păcatele noastre pentru căderea omenirii… Dar, pentru vremurile acestea, au plătit sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe, care ştiţi cum a fost şi câţi au murit, şi câţi au suferit prin închisori, pentru ca noi astăzi să trăim fericiţi.
Ceea ce fac eu astăzi cred că este nimica pe lângă ceea ce au făcut sfinţii Bisericii noastre, cei care au suferit torturile, chinurile grele, închisorile, de a păstra credinţa. Că, dacă n-ar fi păstrat ei credinţa, noi cei tineri de astăzi, mă refer la generaţia de astăzi, niciodată n-am fi putut să facem ceva fără credinţa pe care ne-au lăsat-o înaintaşii noştri şi de aceea mulţumim din suflet bunului Dumnezeu şi-I cerem să răsplătească pentru credinţa şi suferinţele celor care au făcut toate, ca noi să fim fericiţi.
Atât cât putem purta
Și acum aş vrea puţin să trec la ceea ce ar trebui să vorbesc, aş vrea să încep de la noi toţi. Cred că, de multe ori în viaţă, v-aţi întrebat: „De ce mi-e aşa de greu, Doamne?” Eu am zis că, astăzi, nu vreau să spun acest cuvânt nimănui şi nici pe Dumnezeu nu mai vreau să-L mai întreb, pentru că… Dumnezeu spune că dă fiecăruia cât poate duce. Însă, de multe ori, nouă ni se pare că ni s-a dat mai mult decât putem duce, de multe ori parcă am spune că durerea noastră, suferinţa noastră este mai mare ca la toţi, dar ne înşelăm de multe ori, iubiţilor, pentru că nu am ajuns acolo unde sunt suferinţe mai grele.
Eu, de multe ori, spuneam că tare mi-e greu şi nu mai pot… Şi, odată, am mers la nişte copii care erau fără mâini şi fără picioare, care stăteau în pat. Şi am văzut o fetiţă de 23 de ani care era atât de mică şi picioarele îi erau încâlcite pe după gât, mâinile strâmbe şi ea niciodată nu s-a ridicat din patul ei. Cred că, la 23 de ani, cântărea 10 kg. Şi atunci, când am văzut atâta suferinţă, durere şi necaz, am rămas ruşinat.
Am mai avut ocazia să văd o tânără care era de la noi din sat şi auzeam că este bătută şi, de două săptămâni, era încuiată în casă, flămândă. Şi apoi a ajuns la noi, în mănăstire, ca s-o îngrijim, până a murit şi s-a dus la cele veşnice. Şi o întrebam de multe ori: Eşti supărată pe Dumnezeu că stai în pat toată viaţa şi zaci? Dar ea nu putea să vorbească, începea să ţipe şi să dea din cap că ea niciodată nu a fost supărată, că ea tare este fericită. Şi atunci, dacă mă întreb, cei care nu au călcat niciodată pe pământ, cei care nu au văzut niciodată soarele, cei care nu au ştiut să cuprindă o mamă în braţele lor sau un tată, să fie aruncat în sus de tată, să fie îmbrăţişat, sărutat, cum am mai putea noi să-L supărăm pe Dumnezeu, când El ne-a dat atâtea binecuvântări în viaţă!…
Am trecut prin multe…
A semenea şi eu am fost cel care am trecut prin multe în viaţa asta şi nu vreau să amintesc prea multe din viaţă, pentru că este greu să-ţi aminteşti de greul pe care l-ai trăit. Şi, de multe ori, doreşti să-l uiţi. Însă, deseori, sunt întrebat de ce am hotărât să iau aceşti copii orfani, să-i strâng lângă mine sau, mai bine zis, să-i strâng lângă Hristos, lângă Maica Domnului… Hristos m-a făcut să fac aceasta, pentru că El mi-a trimis crucea pe care mi-a dat-o şi-I mulţumesc astăzi… Dar totdeauna întrebam: „De ce, Doamne?” Atunci când, din toate casele, iarna, când era cel mai frig şi ieşea fum pe hogeag la vecini, ieşeam afară în prag şi întrebam: „De ce, Doamne, eu nu am niciun lemn să pun pe foc?”… Dar nu-mi răspundea nimeni. Sau, de multe ori, au fost cazuri în viaţă când, chiar şi două săptămâni nu aveam ce mânca şi îmi era ruşine să cer… Şi plângeam, răbdam în casă. De multe ori trebuia să iau o coajă de pâine din gaura de la şoareci, o scoteam, o spălam şi o mâncam cu lacrimi şi tot întrebam: „Doamne, dacă mi-ai luat părinţii, mi-ai luat tot ce am avut, dă-mi măcar o coajă de pâine să o pot mânca, că mi-e foame!…”
Şi nu mă plâng de viaţa pe care am trăit-o, ci de durerea că L-am întrebat întruna pe Dumnezeu: „De ce, Doamne, mi-e aşa de greu?”… Şi aş vrea să ajungem toţi la acea concluzie că, prin orice ne-ar trece Dumnezeu, este spre binele nostru, spre binele vieţii noastre. Acuma am răspunsul, acuma Dumnezeu îmi răspunde prin cei 400 de copii. Dacă eu aveam atunci mâncare şi haine, dacă aveam căldură şi dacă aveam mamă şi tată, eu astăzi nu aveam cei 400 de copii lângă mine, ca să mă bucur. Nu este greu deloc, mi-e greu doar numai atât că nu pot să-i văd când sunt plecat de acasă mai îndelung, atunci mi-e tare greu şi aştept să-i văd, să-i întâlnesc, să-mi zâmbească, să-mi spună tată şi eu sunt cel mai fericit atunci şi nu ştiu de ce Dumnezeu mi-a dat atâta fericire, atâta bucurie ca să poţi cuprinde lângă tine un copil care nu are pe nimeni pe lumea aceasta.
Să nu vă temeţi niciodată, dragii mei, dacă va veni vremea, şi vă veţi hotărî să luaţi un copil orfan în casa voastră. Să ştiţi că atunci Dumnezeu înmulţeşte pâinea voastră, dragostea, mila, aşa cum a spus cuvântul Domnului că: „Eu niciodată nu voi părăsi pe orfan şi pe văduvă şi ochii Mei totdeauna vor privi spre ei”. Şi, dacă vine un orfan în casa noastră sau dacă tu mergi şi cauţi şi faci o milă cu ei, ochiul Domnului este acolo, priveşte. Şi El niciodată nu ne lasă! Şi să nu vă temeţi niciodată pentru că Dumnezeu toate le schimbă… Omul are frică… Noi am luat totdeauna copii pe care nu-i lua nimeni; de multe ori ne înspăimânta: Ce-ai să faci în viaţă? Dar Dumnezeu atât de frumos le-a rânduit pe toate, că toate sunt la locul lor şi vedem cum Dumnezeu lucrează.
va urma
(Culegere, după înregistrare, de sora Laura STANCIU)
Conferinţa „Copii,calea spre Hristos”
