Home Mărturii de la nunțile mirilor din începuturile Oastei – Vasilică și Aneta Pohrib

Mărturii de la nunțile mirilor din începuturile Oastei – Vasilică și Aneta Pohrib

Mărturii de la nunțile mirilor din începuturile Oastei – Vasilică și Aneta Pohrib

Trecutul Lucrãrii Oastei Domnului ne leagã s-au ar trebui sã ne lege și pe noi cei de astãzi. Nu se știu toate și nu se poate povesti tot, dar mai sunt fãrâmituri din care ne putem hrãni, pãstrate cu sfințenie în coșurile și inimile fraților cu perii cãrunți. Într-o zi, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul, am mers pânã la fratele Vasilicã Pohrib, pentru a mai discuta câte ceva cu dânsul. Era foarte slãbit, dar ne-a istorisit, dupã puterile sale, frumoase clipe din viațã, anumite stãri duhovnicești petrecute cu frații, dar și felul cum s-a desfãșurat cãsãtoria și inclusiv nunta frãției sale. Tocmai de la aceste nunți din începuturile Oastei am vrea sã avem cât mai multe mãrturii, care sunt de mare folos pentru generațiile de acum și pentru cele viitoare. Nu vorbea mult, dar înþelegeam ce dorea sã spunã. Unele lucruri le-am mai reþinut și din alte discuții de altã datã pe care le-am întregit cu acestea. Într-un târziu voiam sã plec ca sã-l las liniștit, dar m-a rugat sã mai rãmân puțin, spunând cã atunci când discutã cu frații nu mai simte durerea.

Printre altele, l-am întrebat pe fratele Vasilicã de un frate din trecutul Oastei, pe nume Gheorge Doruș de la Corod – Galați, un frate care cânta la acordeon și armonie, dar știa numai șapte cântãri. Fratele cântãreț despre care vorbim a fost invitat personal la nunta fratelui Vasilicã, în toamna anului 1954. Amintirile acestea derulate au scos la ivealã toatã pregãtirea și atmosfera nunții de atunci, stãri și momente foarte importante pentru noi toți. Fratele Vasilicã ne-a povestit:

Am fãcut armatã timp de trei ani la muncã, cum era pe vremea aceea, dar, în ultima perioadã, m-au dat la mina de uraniu de la Oradea. Nu știam dacã mai scap vreodatã de acolo. Am trimis acasã bani și am îmbrãcat pe toți frații mei sã fie de pomanã, cã, Doamne ferește, cine știe dacã mã mai întorceam cu viațã de unde eram. Cei credincioși erau vãzuți ca oameni periculoși și ne-au dat la cele mai grele munci, dar a dat Bunul Dumnezeu sã mã întorc acasã. Mai aveam ceva bani strânși pe care i-am folosit la nuntã. Fata cu care vorbisem înainte de-a pleca militar, tot cu ea am dorit sã mã cãsãtoresc.

Dupã ce m-am eliberat, nu dupã mult timp, m-am dus într-o searã în vizitã la familia lui Lãscãrachi Ranca, oameni liniștiți, cumpãtați și vorbiți de bine în sat. Aveau șapte fete și un bãiat.
Gândul mi-a fost sã o cer în cãsãtorie pe Aneta, dar toate au mers bine în vorba noastrã pânã la momentul când am cerut-o de la pãrinți.
– Mãi bãiete, zise tatãl fetei, tu vrei fata asta, dar noi mai avem douã fete mai mari ca ea și au și zestre cât de cât, pentru cã sunt ele la rând sã se mãrite. Ia mai gândește, nu e bine ce zic eu? Femeie, tu ce zici de treaba asta? știai cã fata asta mai micã, fãrã un pic de zestre, vorbește cu bãiatul lui Ghițã Pohrib?
Noi, pânã la urmã – zise tot tatãl fetei – nu ne bãgãm peste voi și nici nu știm mersul ãsta cu Oastea Domnului și cu întâlnirile voastre pe acolo. Aneta merge la Oaste de câțiva ani buni, știm cã se duce la adunãri cu oameni credincioți. Și vezi tu, mãi bãiete, tinerii din ziua de azi vor avere și zestre multã de la fete, de aceea suntem cu grijã. Mama lui Aneta nu scotea nici o vorbã. Cu dânsa ar fi mers lucrurile mai bine, era mai indulgentã ți mã așteptam sã spunã și ea ceva. Prin tãcerea ei, parcã înțelegeam mai multe decât prin atâtea cuvinte înșirate de nea Lãscãrachi. Se întunecaserã bine afarã și treaba nu era rezolvatã. Într-un târziu, le-am zis cam hotãrât:
– Dragii mei, eu o vreau pe Aneta așa fãrã nici un pic de zestre! Nu pentru avere și lucruri pãmântești am venit eu aici și nici sã-mi dați altã fatã care ar fi la rând pentru cãsãtorie nu sunt de acord. Eu îi cumpãr tot ce trebuie lui Aneta și nici n-o sã-i reproșez vreodatã pentru nimic. Se fãcu o tãcere deodatã și nimeni nu mai scotea un cuvânt. Fetele trebãluiau prin casã și mai trãgeau câte un pic cu coada ochiului când treceau pe lângã noi. Aneta rãmânea în discuție doar când era chematã. Aveau treabã multã. Nu stãteau deloc de vorbã, doar atât dacã erau întrebate pentru ceva. Ziua erau la câmp, iar seara, la lumina lãmpii, fãceau fel de fel de împletituri sau torceau lânã. Deodatã, nea Lãscãrachi se ridicã în picioare și spuse cu o voce mulțumitoare oarecum.

– Vezi, mãi femeie, un bãiat care nu are pretenții la fatã și care o vrea așa cum am spus cã este. N-am mai auzit în lumea asta așa ceva. Dar la Oaste, unde mergi tu, mãi tinere, sã mai fie oameni de ãștia? Sã renunți la toate și sã iei fatã fãrã zestre?
Ți-am zis de la început cã pogoanele de pãmânt pe care le-am avut mai aproape și câteva vite le-am dat la astea mai mari, iar lui Aneta ce sã-i mai dãm noi acum? Poate mai târziu, dacã s-o fi mãritat, mai strângeam și pentru ea câte ceva. Ce sã mai spunem de acum noi, ca pãrinți? Am spus toate astea, cã mulți tineri se ceartã de la avere și lipsuri, ba mai mult, îi scoate toatã viața ochii soției, cã nu are nimic și s-a mãritat lipitã pãmântului. Dar, dacã tu spui așa, avem toatã încrederea în vorba ta. Noi îți dãm fata din toatã inima și sã dea Bunul Dumnezeu sã trãiți o viațã îndelungatã pe pãmânt, cã vorba ceea: „Dacã este dragoste, poți pleca de la furculițã și sã ajungi la palat, sau sã ai destule bogãții, dar fãrã dragoste și înțelegere, se dãrâmã tot și se ajunge la furculițã.”

Dupã puțin timp, am dorit sã plec. Fata, împreunã cu pãrinții, m-a petrecut pânã la poartã. Aceasta era sâmbãtã seara cu trei sãptãmâni înainte de nuntã. Luni dimineațã, am plecat cu Aneta pe jos la Tecuci pentru ca sã-i cumpãr tot ce avea nevoie. Nu voia sã-mi spunã ce sã-i cumpãr. Tot îmi spunea sã nu cheltui banii, nedorind aproape nimic.

Trebuie sã mã asculți și pe mine, i-am zis eu, vãzând cã-i prea rușinoasã! Uite rochia asta roz vreau sã ți-o iau, am mai vãzut un lãnțișor pe care vreau sã ți-l pun în ziua nunții și îți mai cumpãr pantofi și un ceas de mânã. Ãstea toate cu chiu cu vai le-am cumpãrat. Au mai fost și alte mãrunțișuri pentru nuntã. Ne-am întors dupã aproape jumãtate de zi, tot pe jos acasã. Eram foarte obosiți, dar a fost bine.

În data de 8 septembrie, la o sãptãmânã, am avut logodna, acasã la mireasã. Adunarea de logodnã a fost numai duminicã cu frații din Matca, care ne-au însoțit.

La o sãptãmânã, pe 15 septembrie, urma sã fie nunta.
Toatã sãptãmâna aceea a fost foarte încãrcatã. Aveam multe treburi de rezolvat. Am invitat din zona Galați mulți frați, cum erau pe atunci, dar am vrut sã vinã și frați bãtrâni. Ne-am gãsit și nași în timpul acesta scurt. Fratele Ghițã Susanu și sora Maranda au fost nașii noștri. Se apropia nunta și mã tot gândeam sã nu-mi scape ceva din pregãtirile necesare.
Cu tatãl meu, Ghițã Pohrib, și mama mea vitregã, Verginica, nu prea aveam multe ce sã vorbesc. De mic copil, am rãmas orfan de mamã și tata s-a recãsãtorit cu femeia asta, dar nu te puteai înțelege deloc cu ea.

În sâmbãta nunții, am trimis pe fratele Nicã Sava cu cãruța la Corod, sã-l aducã pe fratele Gheoghe Doruș care cânta la acordeon. Nu era nimeni cine sã cânte la vreun instrument pe atunci. Știam de fratele ãsta, dar auzisem cã știa doar câteva cântãri. Când a ajuns fratele Nicã la fratele Doruș, au fost primiți cu multã bucurie și, din una din alta, s-a spus fratelui dorința fraților de la Matca.

– Dragii mei frați, a zis fratele Gheorghe Doruș, vã mulțumesc de invitație la nunta fratelui Vasilicã Pohrib, dar ca sã merg cu acordeonul…, nu știu cum sã fac, cã nu știu prea multe cântãri. Nu am avut timp sã învãț mai multe cã sunt multe treburi pe la câmp și pe acasã.
– Dar cam câte cântãri știi, frate Gheorghe? întrebã fratele Nicã Sava, cãruțașul.
– Frate dragã, nu știu decât șapte cântãri și poate cã nu sunt toate potrivite de nuntã. Dacã mã vor așa frații cu cât știu, fac ascultarea asta și mergem. Era foarte hotãrât acest frate. Fratele Doruș era scurt de staturã cu ochii ageri în priviri, plin de dragoste pentru Cuvântul Domnului, pentru cântare și frați.

Pe atunci era mare nevoie de un frate care cânta la instrument, chiar dacã știa mai puține cântãri. În scurt timp, au mai venit și alți frați din Corod care sã meargã la nuntã.
Cãruța se umpluse bine. Fratele Nicã a pus câteva brațe de coceni în coșul cãruței, s-au urcat cu toții și au plecat la drum.
Cu fratele Doruș au mai venit și alții: fratele Costin Ciotea, fratele Paraschiv Sârghie și câțiva tineri. Sâmbãtã seara, pe amurgite, au început sã vinã frați din toate pãrțile zonei Galați.

Nu era ca acum, mașini și tot ce vrei numai sã pleci de acasã.
Majoritatea fraților veneau pe jos de la distanțe mari, tocmai de la Grivița, Pechea chiar și de la Rediu. Mai bine de jumãtate dintre frați în cort erau desculți, cu îmbrãcãminte sãracã, cu câte-o trãistuțã pe umãr așezați pe bãnci sau chiar pe jos, ascultând Cuvântul Domnului cu multã bucurie. În jurul orei opt, sâmbãtã seara, s-a început nunta. Noi intrasem mai înainte în cort alãturi de nașii noștri. L-am rugat pe fratele Doruș, cântãrețul care era cu instrumentul în mijlocul cortului, sã cânte mai tare. Alãturi de dânsul, erau tineri frați și surori, care cântau dupã cãrți de cântãri vechi, dar și dupã caiete scrise. Cine avea pe atunci o carte de cântãri era o mare bogãție, erau puține printre frați, nu erau bani și nu era posibilitate ca acum. Frații care luau cuvântul veneau în mijlocul cortului pentru ca sã audã toatã frãțietatea. Când se terminau cele șapte cântãri pe care le știa fratele Gheorghe Doruș la instrument, se mai cânta cu toții fãrã acordeon, apoi se mai repetau iarãși.

Au luat cuvântul: fratele Grigore Lupu – dascãlul de la bisericã, fratele Iordache Lupu, fratele Ghițã Susanu – nașul de cununie, fratele Vasile Dragomir, fratele Tache Grãdinaru de la Pechea, fratele Paraschiv Sârghie de la Corod și alții. O parte dintre acești fraþi au mai vorbit scurt și a doua zi. Toate vorbirile de sâmbãtã seara și duminicã au fost bine așezate, arãtându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos care S-a jertfit pentru noi. S-a vorbit despre pocãințã, despre schimbarea vieții și întoarcerea noastrã la Dumnezeu. Cortul a fost în lacrimi, auzeai numai suspine, toți frații și surorile plângeau. Era un plâns de bucurie și pãrtãșie frãțeascã.

Duminicã, la ora opt dimineațã, am plecat la bisericã cu toți nuntașii. Pe drum, s-a dat tonul la cântec. Au început cu prima cântare „Haideți spre Patria Cereascã”. La slujbã, au participat toți frații. Dupã ce ne-a cununat, Pãrintele Ghițã Pohrib ne-a zis un cuvânt de învãțãturã și de bun venit. Era bãtrân, avea 80 de ani și încã mai slujea cu putere.
„Frați creștini și iubiți nuntași, a zis pãrintele, mulțumesc Domnului cã vãd tineri și o nuntã ca aceasta. Mirii de astãzi m-au bucurat mult de tot. Vasilicã, pe când avea doar 16 ani, a vorbit la noi în bisericã, mãrturisind despre credința cea dreaptã în Dumnezeu și despre Maica Domnului. Era gata sã fie înghițit de duhuri rãtãcite, dar Dumnezeu l-a iubit și l-a salvat. Mã bucur nespus de mult de aceastã nouã familie din biserica noastrã și ne rugãm Mântuitorului sã vã ținã sãnãtoși
și plin de putere în vestirea Evangheliei Sale Sfinte.”

Dupã cununie, ne-am întors acasã și s-a continuat adunarea pânã spre searã. Dupã ce s-a terminat nunta, rudele și cei mai apropiați ne-au dat cadouri. Dar astea nu erau ca acum. Am primit o banițã de porumb, câțiva saci de cartofi, doi-trei saci de grâu și câțiva bãnuți. S-au strâns cam patru sute de lei la nuntã, dar și pe aceștia i-a luat tata de la noi.

Ce-am apucat doar sã-i dau o sutã de lei fratelui cântãreț, Gheorghe Doruș, care venise cu acordeonul, în rest nu a mai rãmas nimic.
Când povestesc toate acestea, care au trecut atât de repede, parcã mã vãd la 23 de ani, atât aveam când m-am cãsãtorit și o vãd și pe soþia mea, Aneta, care avea 17 ani atunci. Ne gândeam dupã nuntã sã ne facem un cuib al nostru, dar nu aveam cu ce sã luãm materiale. Ca sã cumpãrãm primele grinzi de brad pentru casã, am vândut cizmele, trei cloști cu ouã cu tot, doi purcei și douã oi. A fost destul de greu, dar au trecut anii și mulțumim Lui Dumnezeu cã întotdeauna a fost cu noi. și așa au trecut toate, iar acum sunt gata de plecare Acasã, la Domnul. Adunãrile Oastei Domnului, pãrtãșia frãțeascã, cântãrile, mãrturisirile fraților, toate acestea mi-au dat putere și m-au întãrit. Mã bucur mult de cei nouã copii, de toți nepoții și strãnepoții pe care a dat Bunul Dumnezeu sã-i pot vedea, dar le spun și lor și tuturor, cum am mai spus mereu: sã iubim Biserica și Adunarea Oastei Domnului, pentru cã acest drum Sfânt duce în Împãrãția Lui Dumnezeu!

Slãvit sã fie Domnul Iisus Biruitorul!

A consemnat fratele Sava CONSTANDACHE

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *