Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Mărturii din viața fraților: După ieşirea din închisoare…

Mărturii din viața fraților: După ieşirea din închisoare…

Mărturii din viața fraților: După ieşirea din închisoare…

…fratele Marini se întâlneşte din nou cu preotul Vonica

La un an de zile după ieşirea din închisoare, în toamna anului 1942, fratele Marini s-a întâlnit ocazional cu preotul Vonica. Cu această ocazie, au schimbat câteva vorbe împreună, între care preotul Vonica i-a repetat fratelui Marini propunerea pe care i-a mai făcut-o când era la închisoare, anume de a merge la «Lumina Satelor», unde i se asigură un serviciu bun, cu perspective de viitor. O dată cu această propunere, i-a pus şi mai multe întrebări, la care fratele Marini atunci nu i-a dat niciun răspuns. Acestea sunt următoarele:
– Ce vrei să faci cu Lucrarea Oastei, de o duci mai departe în rătăcirea în care a dus-o părintele Trifa? Acum, după moartea dânsului, trebuie să veniţi cu toţii la «Lumina Satelor», să lucrăm împreună. Aici avem condiţii mai bune de lucru şi, în plus, avem asigurat un salariu şi o pensie la bătrâneţe, pe care acum nu le ai. Gândeşte-te că, în starea în care te afli acum, nu ai de la nimeni asigurat niciun mijloc de existenţă, şi, până la urmă, care-ţi va fi răsplata pentru munca pe care o depui? O să îmbătrâneşti şi o să mori fără să fi realizat nimic în viaţă…
Deocamdată, fratele Marini nu i-a răspuns prea multe. Însă după câteva luni i-a răspuns printr-un frumos articol pe care l-a publicat în revista «Familia Creştină», pe care o redacta împreună cu fratele Traian Dorz la Beiuş. În acest articol, fratele Marini răspunde foarte frumos la toate întrebările şi propunerile pe care i le-a făcut preotul Vonica; şi cred că este potrivit să-l cunoaştem şi noi. În acest scop, îl vom reproduce aici, în cele ce urmează, aşa cum a fost el scris în revistă:

„În slujba Domnului

…Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă (II Cor 3, 5).

…M-ai întrebat, dragă prietene, ce vreau. Şi, o dată cu întrebarea, m-ai cinstit şi cu o privire bănuitoare. Te cred! O vorbă spune că ochii care nu se văd se uită. (Asta e mult valabilă în lume şi, cu durere, şi între cei credincioşi.)
Ceea ce pot să-ţi spun este că, dacă ai pune mâna pe inima prietenului tău, ai simţi-o ca şi altădată, atunci când eram tovarăş de suferinţă şi jug. Dar vei găsi ceva mai mult: vei găsi o inimă care, prin harul Domnului Iisus, pe lângă iubirea de altădată, a fost îmbogăţită cu experienţa iertării şi uitării pentru toate pietrele aruncate asupra prie¬tenului, fără ca el să mişte măcar degetul împotrivă.
Mărturiseşte dacă nu-i aşa! Cel care a făcut despărţirea, ştii bine, n-a fost prietenul tău, care a suferit şi a tăcut în faţa unor fapte care sfruntau atât de pieziş morala creştină, mai ales că erau făcute în numele Domnului. Apoi ştii bine că, dacă iezuitul iubea dictonul: Scopul scuză mijloacele, în creştinătatea Evangheliei astfel de dictoane nu pot avea primire. Te ştiam bolnav. Şi, faţă de cei suferinzi, am că¬utat să mă port totdeauna cu respect şi grijă. Şi aceasta a fost o pricină a tăcerii anilor. Cunosc ce-i suferinţa, tova¬răşa anilor mei de tinereţe, şi această experienţă m-a învăţat să ajut şi să înţeleg pe cel ce suferă şi are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atot¬puternic… Dar… fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu, ca albia pâraielor care trec (Iov 6, 14-15).
În sfârşit, întrebarea: Ce vreau? Dar tu ştii bine, dragul meu, ce vreau, fiindcă, în privinţa aceasta, nu m-am schimbat şi nădăjduiesc că, prin harul Domnului, nici nu mă voi schimba vreodată. Cel mult, să mă întăresc în chemarea pe care am primit-o şi hotărârea ce am luat. Rugăciunea mea către Domnul este ca nici de acum înainte să nu ştiu altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acela răstignit (I Cor 2, 2). El este Mântuitorul meu (I Tim 1, 15). Lui I-am dat viaţa mea, răscumpărată din lume şi păcat cu preţul scumpului Său Sânge (I Cor 6, 20). Lui vreau să-I slujesc, fiindcă El S-a dat pe Sine Însuşi ca să mă smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl (Gal 1, 4). Apostolul Pavel spune apoi: Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi, dar, robi oamenilor (I Cor 7, 23). Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos. Drumul vieţii mele a fost trasat demult. Programul ei, de asemenea. Dar nu de mine făcut.
În scurt: ce vreau eu?
Să slujesc Domnului, slujind celor săraci şi necăjiţi.
«Care ţi-e răsplata?»
Răsplata mea este că mi se îngăduie să-L slujesc.
Dacă mor, mor – a zis împărăteasa Estera, care nu cunoscuse pe Domnul în plinătatea harului Său; din dra¬goste, sunt gata să mor pentru El, pentru Acela Care nu mă lasă să pier.
«Şi dacă îmbătrâneşti?»
Atunci inima mea va fi verde ca finicul şi Domnul mă va sătura cu har şi îndurare. Merg în pace şi nu mă tem de nimic, căci Domnul este ajutorul meu, Domnul este sprijinul sufletului meu (Ps 54, 4). Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea, în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost (Ps 62, 7). Căci Tu eşti ajutorul meu, Doamne, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine, dreapta Ta mă sprijină (Ps 63, 7-8).
Tu, dragul meu prieten, vei face cum vei crede de bine. Dacă inima te îndeamnă să loveşti şi mai departe, vei şti că, la fiecare piatră aruncată, vei primi din parte-mi o pâine. Şi voi căuta să tac şi mai departe. Ori de-i laudă, ori de-i ocară, ori de-i adevăr, ori de-i minciună, voi căuta să tac. Am dat pricina mea înaintea Aceluia care cercetează inima şi rărunchii şi cunoaşte toate. Apoi, nici nu am timp de discuţii şi ciorovăieli, care n-aduc nici o zidire. Viaţa mea este aşa de scurtă, lucrul aşa de mult; puţinele puteri ce le am le-aş da toate Aceluia care mi le a dat. (Dacă aş avea mai mult, aş da, dar nu mai am…)

Lumina feţei lui Iisus
În sufletu-mi luceşte,
Din har şi slava cea de Sus
Uimirea-n mine creşte.

Să merg să caut ce-i pierdut
Iubirea Ta mă strânge!
Cu tot ce am aş izbăvi
O inimă ce plânge.

Iată ce vreau, iubite prietene!
Te-aş vrea ca mine, dragul meu, dar ştiu că nu se poate. Nu voi judeca de ce nu. Dar prietenul tău, care te-a purtat pe braţe de dragoste în noaptea aceea frumoasă cu lună, spre culmea dealului pleşuv, a rămas cu aceeaşi inimă, să mai poarte pe alţii, ori de câte ori poate, spre culmile vieţii celei noi, unde Dumnezeu cheamă sufletele pentru care a dat jertfă pe Fiul Său.
Nu pot altfel! Căci dragostea lui Hristos ne strânge. Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos, ne a încredinţat slujba împăcării, trimiţându-ne să mergem, să spunem, să rugăm fierbinte pe orice om ca, în Numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu (II Cor 15, 14-20).
Eu aceasta doresc să o fac. Numai aceasta!
Doamne, ajută-mi! Amin!

3 septembrie 1942
Ioan Marini”
(«Familia Creştină» nr. 4, din sept. 1942, pg. 8)

Tot în revista «Familia Creştină», nr. 3, din luna august 1942, la pagina 6, fratele Marini publică un articol pe care l-a scris în închisoare, care are legătură cu cel de mai înainte, fiind tot un răspuns la întrebările lui Vonica.
Iată şi textul acestui articol:

„Însemnări din închisoare. Taborul şi Ghetsimanii

Pe Taborul Schimbării la Faţă, vedem lumină, stră¬lucire; în Ghetsimani durerii, noapte întunecoasă; acolo fericire cerească, aici fiori de moarte; acolo vocea plină de iubire a Tatălui: Acesta este Fiul Meu cel iubit…, aici tă¬cerea mută a Părintelui Care se ascunde; acolo Apostolii în extaz de fericire, aici ucenicii deznădăjduiţi şi întristaţi; acolo strălucitoarea auroră a schimbării la Faţă, aici amurgul cu umbrele suferinţei; acolo bucuria şi slava, aici întristarea până la moarte. Prin amândouă a trecut Mân¬tuitorul, învăţându-ne să nu rătăcim dacă şi peste noi vor veni, după ceasuri de fericire şi bucurie, zile grele de întuneric, de chin şi de suferinţă.
Taborul este muntele pe care nu ne este îngăduit să rămânem. El este o gustare a slavei care urmează după moartea durerii din Ghetsimani şi Crucea morţii de pe Golgota. A te opri la Tabor înseamnă drumul jumătate. Câţi nu sunt care păstrează bucuria amintirilor din trecut, cu amărăciunea că nu mai sunt! Ei nu vor să intre în Ghetsimani. Încercările li se par o lucrare a diavolului. Ei nu pot pricepe că nu era cu putinţă să se facă trei colibe pe Tabor, fiindcă nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.
Dragă suflete, dacă ai fost cu Domnul pe Tabor, dacă îţi aduci aminte că acolo ai trăit clipe măreţe, crede-mă, faci o mare greşeală trăind în regretul clipelor, când tocmai în¬cercarea prin care Dumnezeu te-a rânduit să treci a fost poarta şi calea (Mt 7) prin care trebuie să treci la veşnicia slavei. Acolo ai gustat ceea ce ţi s-a făgăduit că vei avea dacă… vei suferi cu adevărat împreună cu El… (Rom 8, 17).
Dar noaptea patimilor sperie grozav carnea şi sângele. Este un ciocan care sfarmă chiar şi hotărârile cele mai straşnice; o înfricoşare care ucide chiar şi cele mai curajoase vitejii. Câţi din cei care au spus: Pentru Tine merg la moarte au rupt-o la fugă atunci când au văzut că ar putea să se întâmple chiar aşa. Aşa se face că lângă Cruce nu mai sunt trei ca pe Tabor, ci numai unul.
Cititorule credincios! Eşti tu cel de lângă Cruce sau ai fugit în clipa în care ai văzut lanţuri, suliţe şi săgeţi?
Aceasta este istoria tristă a multor slujitori ai Domnului de care se legau nădejdi mari. Ei au fost plini de curaj şi îndrăzneală câtă vreme viaţa lor era la adăpost. Îndată însă ce norul i-a învăluit şi soarele nădejdii lor s-a ascuns, au părăsit grădina care nu putea să le ofere nici un viitor, pentru a se retrage în cetatea care le oferea un larg câmp de lucru. În definitiv, lucrarea e scopul. De ce să suferi şi să nu poţi lucra, când poţi să te sustragi de la suferinţă, în timp ce atât viaţa, cât şi existenţa ta sunt bine păzite de îngrădirile binevoitoare ale omului? Şi Dumnezeu va găsi, fără îndoială, plăcere în tot ce facem noi, că doar în Numele Lui facem…
Ce mai înşelare de sine! Ce mai clădire pe nisipul închipuirilor şi nestatorniciilor omeneşti! Căci în timp ce i se aduce jertfa unei astfel de slujiri, Cuvântul lui Dum¬nezeu loveşte altarul ridicat din pietre cioplite de om, spunând: Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele, decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor (I Sam 15, 22).
Calea Crucii şi lucrarea Crucii nu pot fi înţelese de omul firesc. Ele sunt o cale pe care numai credinţa o întrezăreşte.
Ghetsimani este o încercare grea. Aici nu mai este strălucire şi fericire ca pe Tabor, ci întuneric, lacrimi şi sudori de sânge, dovezile cele mai tari pentru adeverirea unui chin ca de moarte.
Dar, cititorule iubit, dacă vrei să ajungi la bucuria şi pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu poţi ocoli nici Ghetsimanii, nici Golgota. Trebuie să treci şi pe acolo. Dacă vrei să-L urmezi pe Mântuitorul, vei avea bucurii fără seamăn, pe care nu le pot avea niciodată cei din lume. Dar crede-mă, dacă intri în slujba Lui şi-I eşti credincios, nu vei fi scutit de încercări şi dureri. El Însuşi ne-a spus: În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea! (In 16, 33).
Da! Îndrăzniţi! Înainte! Slava veşnică este partea tuturor celor ce au luptat, au suferit şi au biruit în El şi cu El.
O, Doamne Iisuse, ne-ai făcut o mare cinste nouă, nevrednicilor, chemându-ne să Te urmăm! Îţi mulţumim pentru aceasta. Tu ai dat şi dai odihnă inimilor obosite. Ne ai dat pacea şi ne-ai arătat că jugul Tău este bun şi sarcina Ta uşoară. De bucurii nespuse ne-ai făcut parte. Ne-ai îndulcit inimile cu dragostea sfintelor bucurii de pe Taborul strălucirii şi slavei. Dar Tu ne-ai arătat prin viaţa Ta şi prin Cuvântul Tău că în lume vom avea necazuri, prigoane, dureri şi multe suferinţe. De aceea, Te rugăm, Doamne, rămâi cu noi întotdeauna şi mai ales în vremea încercărilor ne mângâie prin harul Tău, ca nici unul din noi să nu dea înapoi în faţa suferinţelor, ci să mergem pe urmele Tale până la sfârşit, luptând şi biruind, ca să putem trece apoi la Tine, unde este patria bucuriilor noastre.”
(«Familia Creştină» nr. 3, din aug. 1942, pg. 6)

va urma

Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!