Hotărârea de a mă preda Domnului
Într-o după-masă, stând pe pat în celula mea, deodată am fost împins de o forţă puternică, nevăzută şi am fost îndem¬nat să mă duc la fratele Marini, să mă predau Domnului. Nu mai puteam rămâne în starea aceasta, cu păcatele neiertate. Ele apăsau asupra conştiinţei mele ca un munte de fier, pe care nu-l mai puteam suporta.
Când am intrat în celulă, am văzut pe fratele Marini citind în Biblie, cu faţa lui blândă, cum era el, care-mi in¬spira pace şi linişte, pe care eu nu le aveam.
M-am aşezat lângă el şi am început să-i mărturisesc gân¬dul şi dorinţa care m-au dus la el, să mă predau Dom¬nului, dar nu ştiu cum să fac lucrul acesta. Iar el mi-a răspuns:
– Foarte simplu, domnule doctor! Pentru acest lucru nu trebuie cine ştie ce formă sau dogmă să fie îndeplinită. Ne aşezăm amândoi pe genunchi în faţa Domnului. Dum¬neata să te rogi Domnului aşa cum ştii, să-ţi mărturiseşti păcatele înaintea Lui, să-I ceri iertare pentru ele… Şi Domnul, Care este bun şi Care a venit tocmai pentru aceasta, ca să ridice păcatele noastre, te va ierta aşa cum a iertat pe toţi păcătoşii care au venit la El. El n-a scos pe nimeni afară niciodată. Te va ierta şi pe dumneata şi-ţi va da pacea Lui, care întrece orice pricepere omenească, îţi va da liniştea sufletească de care ai nevoie şi bucuria mântuirii despre care spui că nu le ai acum.
Atunci am căzut în genunchi înaintea Domnului cu greutatea păcatelor mele, pe care mi le-am mărturisit cu adâncă durere în hohote de plâns. Am lepădat tot trecutul meu şi am cerut dezlegare de la Dumnezeu de apăsarea păcatului, după care am cerut Domnului iertare de tot trecutul meu păcătos şi să mă primească şi pe mine în ceata copiilor Săi.
Fratele Marini s-a rugat şi el, cerând binecuvântarea Domnului asupra mea şi asupra vieţii mele de aici înainte.
În timp ce fratele Marini se ruga, am simţit cum venea asupra mea o fericire nemaipomenită, care-mi inunda sufle-tul de pace, de linişte şi de bucurie cerească.
După ce ne-am sculat de la rugăciune, fratele Marini m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, zicându-mi:
– Dumnezeu să te primească, fratele meu iubit!
Aceasta a fost clipa naşterii mele din nou, a naşterii mele de Sus, din Dumnezeu. Ajuns în celula mea, cei doisprezece tovarăşi ai mei m-au cunoscut că sunt într-o stare deosebită.
Înainte de culcare, am fost îndemnat de Domnul să mă rog. Şi, pentru prima dată în viaţa mea, am îngenuncheat lângă pat şi m-am rugat în public, însă nu cu glas tare.
După ce m-am aşezat în pat, am continuat să mă rog, până am adormit. În somn, parcă eram într-un leagăn care mă alinta şi parcă îngerii mă legănau… Mă simţeam aşa de fericit cum n-am mai fost niciodată în viaţa mea. Somnul îmi era dulce şi odihnitor, primul meu somn de acest fel…
Propovăduirea Evangheliei printre deţinuţi
A doua zi, m-am dus la fratele Marini şi i-am spus:
– Trebuie să începem să propovăduim Evanghelia printre deţinuţii din închisoare!
Fratele Marini a răspuns:
– Da, da… Dar să mai aştepţi puţin…
În fiecare zi mergeam în celulă la fratele Marini. Stam de vorbă din Cuvântul Domnului şi ne rugam împreună pentru mântuirea celor din închisoare.
Apoi am început să propovăduim Evanghelia printre deţinuţii închisorii. În orice ocazii le vorbeam despre Domnul: în celule, la apel, prin curte, la biserică etc.
Colegii mei de celulă, care erau toţi închişi pentru politică, aşa cum eram şi eu, spuneau că mi-am ieşit din minţi. Mă numeau trădător şi m-au înscris pe «lista neagră».
Domnul mă scăpase şi de politică. De unde până aici eram încurcat şi cu politica, şi cu Dumnezeu, acum mi-au apărut aşa de clare aceste două lucruri, văzând că nu se poate şi cu Dum¬nezeu, şi cu lumea; am lăsat politica şi am rămas cu Dumnezeu.
În felul acesta, am petrecut două luni în închisoare cu fratele Marini, după care el s-a eliberat.
După plecarea fratelui Marini, continuam cu propovăduirea Evangheliei în închisoare. Primul rod al acestei propovăduiri a fost învăţătorul închisorii, apoi profesorul Creangă Ioan, unul dintre colegii mei de politică şi de celulă, şi apoi alţi patru băieţi de la şcoala de corecţie, care se aflau în incinta închisorii. În cele din urmă, am câştigat ca binevoitor al lucrării noastre de propovăduire şi pe preotul închisorii.
În măsura posibilităţilor ce le aveam, ne strângeam îm¬preună cu toţii, citeam din Biblie şi ne rugam împreună.
Alături de cei amintiţi care se hotărâseră pentru Dom¬nul, mai veneau şi alţii, care ne ascultau bucuroşi.
În scurt timp se formase în închisoare o mică adunare, care era biserica Domnului din închisoare. Învăţătorul, fiind liber, mergea la adunările Oastei din oraş de trei ori pe săptămână. El ducea veşti de la biserica din închisoare la biserica din oraş şi aducea veşti de la biserica din oraş la biserica din închisoare. În acest fel, se făcea legătura fră¬ţească şi se menţinea dragostea între fraţi.
Fraţii din oraş, aflând despre noi, cei din închisoare, veneau în fiecare duminică, înainte de masă, la biserică, în închisoare. Pe atunci era un local de biserică în închisoare şi un preot făcea slujbă în fiecare duminică şi aici.
Fraţii care veneau din oraş ne aduceau anumite daruri: alimente, tratate şi cărţi religioase, Biblii şi Testamente, pe care, după slujba religioasă, le împărţeau la toţi deţinuţii. Acest fapt ne ajuta pe noi, cei din închisoare, foarte mult în propovăduirea Evangheliei acolo. Preotul, fiind şi el bine¬voitor, ne dădea voie să ţinem adunare împreună cu fraţii veniţi din oraş. Cântam din cântările Domnului, propovă¬duiam Evanghelia la toţi deţinuţii care veneau la biserică şi, astfel, se făcea o lucrare frumoasă pentru Dumnezeu în închisoare.”
va urma
Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
