Home Mărturii din viața fraților: Reţinut de jandarmi la Sâmbăteni – Arad

Mărturii din viața fraților: Reţinut de jandarmi la Sâmbăteni – Arad

Mărturii din viața fraților: Reţinut de jandarmi la Sâmbăteni – Arad

Împrejurările în care s-a produs această arestare a fratelui Marini au fost povestite de fratele Traian Dorz şi de sora Marioara, din Sâmbăteni, Arad, după cum urmează:
„Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene şi mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Mai întâi a început fratele Marini.
Iată cum i s-a întâmplat lui.
Era în luna ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.
Eu am venit din armată, în concediu pe două luni de zile, fiind bolnav.
Pe fratele Marini l-am găsit la Beiuş, lucrând la întoc­mirea şi redactarea revistei «Familia Creştină».
Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărţi şi Biblii şi a plecat pe la fraţi în misiune… Îi era tare dor de fraţi…
De abia a plecat şi, la două zile, am primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia coborâse din tren.
Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.
Mai târziu, sora Marioara scria pe larg cum se în­tâmplase.
«…Venind de la tramvaiul de 8 dimineaţa, fratele Marini, cu un colet mare de cărţi, s-a îndreptat spre noi, când şeful postului de jandarmi, Bobu, i-a ieşit în cale şi l‑a întrebat unde merge. El a spus: La familia cutare. L-a luat şi l-a dus la post cu coletul de cărţi cu tot. Nu ştiu cine din sat l-a văzut şi l-a cunoscut că este ostaş de al nostru. A venit şi a spus la mama: Ostaşul acela ce vine pe aci pe la voi şi vorbeşte frumos a fost dus de Bobu la post. Avea un pachet mare şi greu. De-abia mergea cu el.
– Du-te pân’ la post – mi-a zis mama –, să vezi dacă este adevărat şi cine este!
Dar şeful acela, Bobu, era o groază pentru toţi oamenii, era ca o fiară, aşa de rău se purta. Nu ştiam cum să mă apropii acolo şi ce să zic… Dânsul îşi avea familia în sat, iar mama mă trimise la el, de multe ori, să le duc lapte. Aşa că am îndrăznit să mă duc.
– Ce cauţi aici? m-a întrebat el aspru.
– Am auzit că aţi adus aci pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să ştiu ce a făcut de l-aţi adus aici.
– Da? E fratele tău?
– Da, e fratele meu în Domnul!
– Atunci vino de vezi de el!
M-a dus într-o cameră grozav de rece. Când a deschis uşa, fratele Marini stătea pe un pat de fier… Camera era mare, geamurile mici şi îngheţate, iar fratele Marini era vânăt de frig şi tremura… Când m-a văzut, i s-au umezit ochii de lacrimi şi mi-a zis:
– Iată-mă, sunt aici!
Dar şeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână şi m-a scos afară, zicându-mi răstit:
– Destul, pleacă!
Dar eu m-am dus iarăşi la el în birou şi l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele cu puţină mâncare caldă.
– Bine, vino! mi-a zis el.
Fericită, eu m-am dus repede acasă şi am spus mamei to­tul. Şeful plecase undeva; era numai soldatul. Am stat cu fra­tele până ce a mâncat. Apoi a venit şeful şi l‑am rugat din nou:
– Lăsaţi-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este aşa de frig aici şi el este slab şi bolnav. Şi să-i aduc pernă şi dună caldă de învelit, dacă îl veţi mai ţine aci!…
Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu, seara, m-am dus şi i-am dus iarăşi de cină.
– Mai vii mult aci? s-a răstit la mine şeful.
– Da, voi veni tot timpul cât va sta aici – am zis eu.
– Poţi să-i aduci şi pernă şi dună… Văd că ai mare grijă de el…
Am fugit întruna până acasă, am luat duna şi perna şi m-am dus înapoi la fratele cu ea. Când m-a văzut fratele, a lăcrimat şi a zis:
– O, cum lucrează Dumnezeu!
În dimineaţa următoare m-am dus iar cu mâncare caldă la fratele. Am dus cu mine şi lucrul de mână, să stau cu el. Când am rămas singuri, am cântat şi ne-am rugat împre­ună, căci şeful, văzând că nu-i om periculos, l-a lăsat şi fără soldat lângă el… I-a spus doar să nu fugă, până când va primi ordin să ştie ce să facă cu el. Apoi, întorcându-se spre mine, îmi zise ameninţător:
– Dacă fuge, tu răspunzi de el!
– Bine! am zis eu fericită.
Astfel, au trecut patru zile cât eu am tot mers şi am venit de acasă la postul de jandarmi şi înapoi. În seara a patra, şeful m-a chemat în birou şi mi-a zis:
– Văd că tare mult te doare de fratele ăsta al tău. Iată, ţi-l las să-l duci la voi acasă, ca să nu mai tot vii aci la el.
Eu credeam că glumeşte. Nici nu ştiam, de bucurie, ce să cred, când am auzit aşa.
– Îl iau pe răspunderea mea, domnule şef!
– Am să-i fac o declaraţie, pe care o semnează el şi o semnezi şi tu, apoi ţi-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iasă nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plim­be puţin prin curte sau grădină şi doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostaşii, că te duc pe tine în locul lui!
Apoi a chemat în birou pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo, a rămas mirat, că el nu ştia încă nimic.
– Dumneata – i-a zis Bobu – ai, deocamdată, domici­liul forţat la familia ei. Mergi cu fata asta şi stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta… nu ai voie asta… Semnează aici!
Fratele Marini avea faţa plină de bucurie. Şi semnă.
– Semnează şi tu! se uită la mine şeful.
Am semnat şi eu.
– Acum puteţi pleca. Dar nu cumva să aflu că faceţi altfel!…
Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele coletul cu cărţi şi am plecat împreună.
Când ne-a văzut mama, tata şi frăţiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucurie. Plângeam cu toţii: şi noi, şi fratele.
Am pregătit o cameră caldă pentru fratele şi, când ne‑am văzut în ea, ne-am aruncat pe genunchi şi am mulţumit Domnului cu lacrimi de bucurie.
Trei săptămâni au trecut astfel. Şi tot timpul cât acest minunat om al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit viaţa lui.
A fost un om al rugăciunii şi al Bibliei. Mai mult a postit şi s-a rugat, decât orice altceva. Când nu citea şi nu se ruga, scria tot timpul.
Mai tot timpul când mergeam la el să-i ducem mânca­rea sau să mai stăm puţin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi la rugăciune.
După cele trei săptămâni, a fost lăsat liber şi a plecat…»”.

va urma

Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *