Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Mărturii emoționante din armată ale sergentului Traian Dorz – ”M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios”

Mărturii emoționante din armată ale sergentului Traian Dorz – ”M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios”

Mărturii emoționante din armată ale sergentului Traian Dorz – ”M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios”

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»…

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare”. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.

Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:

– Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.

Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi…

Cine mai pleacă acuma la armată dintre tinerii noştri din Sibiu?

– Numai Roşianu şi Comiza!

Roşianu Vasile lucra ca brutar la spital şi vorbea adeseori la adunare. Părintelui îi plăcea tare mult de el, fiindcă era cel mai duhovnicesc dintre tinerii sibieni din adunare.

Comiza era croitor, dar avea un altfel de suflet, mai închis, mai distant şi ceva mai plin de importanţa sa. Nu am simţit la el niciodată ceva cald şi apropiat.

Începuse să se încline tot mai mult spre tabăra cealaltă, în care până la urmă a şi ajuns. În afară de prezenţa sa cu trupul printre noi, nu-mi amintesc să mai fi făcut niciodată ceva.

După câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă, ţinută în sala din strada Turnului, 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi, care plecam în armata ţării.

Voi plecaţi acum la oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi, mai întâi de toate, ostaşi ai Domnului Iisus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici, în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele.

În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi.

Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.

Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea!

Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult.

De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim.

La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult, cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el, cu mâinile împrejurul grumazului meu.

Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie.

Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi…

Slăvit să fie Domnul!

* * *

După trei zile de şedere acasă în Mizieş, în dimineaţa plecării la armată, au trecut pe la mine, luându-mă cu ei, cei cinci, şase colegi ai mei din contingent de acasă. Cărând în spate marile noastre cufere de lemn pline cu mâncare şi cu de toate cele necesare acolo, am plecat pe jos la gară, unii singuri, alţii mai însoţiţi şi de câte cineva de acasă.

Abia suiţi în tren, colegii mei, mai aflându-şi şi pe alţii ca ei, începură să scoată sticlele de băutură, să bea şi să cânte. Văzându-mă că stau de-o parte şi că tot nu beau nici acuma, mă mai luară în râs, dar după aceea mă lăsară în pace cu ale mele şi îşi văzură de ale lor.

Eu am scos cartea mea şi citeam. Ei, luându-se de după cap, începură să cânte şi să chiuie, de răsuna mai puternic decât zgomotul trenului hodorogit.

Doar unul dintre ei, care nu lua parte la zgomotul celorlalţi, se aşezase şi el lângă fereastra vagonului şi, privind mereu undeva departe, cânta cu lacrimi în ochi. Ţin bine minte şi acum una din doinele pe care poate că le compunea chiar atunci. Avea un glas tare frumos…

Sireacele ce regute,

când trecură peste munte

erau şase-şapte sute,

 

– iar când veniră-napoi

din necazuri şi nevoi

mai veniră unul-doi…

…Astăzi când îmi aduc aminte de toţi cei cu care am plecat atunci, un vagon plin, mă gândesc cu amărăciune cum şi-au prezis ei atunci.

Cel care cânta şi cei care se uniseră cu el cântând îşi preziseseră tocmai soarta şi viitorul lor. Într-adevăr, din necazurile care au urmat îndată, cu concentrările şi războiul cel greu şi lung, când veniră înapoi mai rămăsese doar unul, doi dintre cei ce cântau atunci în vagonul care ne ducea spre începutul acestora.

Am fost repartizat pentru instrucţie la un regiment de infanterie din Oradea.

Din prima zi aveam să fac cunoştinţă cu cel mai greu fel de armată care era pe atunci, cea de infanterist. Şi cu cel mai îngrozitor tratament care se aplica atunci în primele săptămâni de instrucţie bieţilor recruţi.

Ofiţerii şi subofiţerii ne-au lăsat pe seama gradaţilor, care, la plutonul nostru, erau nişte caporali şi nişte fruntaşi foarte înapoiaţi – şi de aceea, foarte răi. Aflând din primele vorbe că eu sunt credincios şi văzând la mine în cufăr cartea şi nu sticla şi ţigările, se pregăteau să mă ia în primire cu toată răutatea de care erau în stare, încă de la început:

– …Lasă că te învăţăm noi aici carte, zise unul, rânjind la mine şi privindu-mă cu nişte ochi de lup.

La echipare, mi s-au aruncat din magazie nişte haine rupte şi peticite, vestonul lung şi pantalonii scurţi. Capela largă îmi venea până peste ochi şi urechi, iar bocancilor rupţi, abia li se ţinea talpa în câteva cuie care mă împungeau în degete şi în călcâi.

Ne-au încolonat pe cinci, în frunte cu muzica regimentului care ne asurzea cu trâmbiţele şi cu tobele şi ne-au scos pe poarta cazărmii spre câmpul de instrucţie de la marginea oraşului.

Îndată ce am ieşit pe poartă, caporalii se ţineau pe lângă noi, urlând:

– Stâng, drept, stânguuu… Un-doi, un-doi, un-doi, stâng, drept, stânguuu… Şi începeau să lovească, înjurând, pe cel care nu ştia să ţină cadenţa şi alinierea…

– Paşi de defilare, marş! sună o comandă scurtă şi câteva palme peste capetele celor care le cădeau la îndemână.

– Sus piciorul, să rupeţi pământul!

Am ridicat şi eu piciorul – dar de la primul pas de defilare am rămas fără talpa bocancului drept.

Am ieşit din rând şi i-am arătat caporalului meu piciorul gol şi bocancul fără talpă.

Am primit două palme zdravene şi o înjurătură îngrozitoare, apoi de gât m‑a împins spre subofiţerul plutonului, zicându-i:

– Ce să fac cu el? A rămas desculţ!

– Du-l înapoi la cazarmă, să-i dea alţi bocanci.

M-a luat din nou la înjurături şi la ghionturi până la magazie – şi iarăşi, tot aşa, înapoi, până la câmpul de instrucţie.

Dându-mi seama de nivelul lui, de atmosfera anume creată pentru noi printre ei, precum şi de răbdarea ce mi se cerea să am eu în toată această încercare prin care cu voia şi planul Domnului trebuia să trec, mi-am înghiţit lacrimile, mi-am plecat capul şi n-am scos nici un cuvânt.

Îndată ce am sosit înapoi de la instrucţie rupţi de foame şi de oboseală, cu ochii plini de praf şi de sudoare, cu mâinile murdare de culcări şi de sculări prin praf şi prin noroaie, cu hainele rupte şi tăvălite, a început mizeria din dormitor, cu înjurăturile şi bătăile, cu „sub pat, fuga marş” şi cu „drepţi” de sub pat, cu saltelele şi cu păturile în cap.

Tocmai când se apropia rândul meu să merg prin flanc cu tot echipamentul la inspecţie, cu hainele împăturite şi cu bocancii „lună” – pregătit să iau şi eu câteva centuri sau pumni ca şi ceilalţi dinaintea mea –, îmi auzii numele strigat de sergentul de la cancelaria companiei, care intrase şi-i oprise din „program”.

– Prezent! am răspuns eu.

Eram în faţa caporalului.

– Echipează-te şi vino imediat cu mine la cancelarie.

– Să-l laşi pe acesta în pace, îi zise el apoi caporalului care era şi gata să mă judece după legea lui… Şi să nu vă mai atingeţi de el, căci din seara asta, după instrucţie, el va lucra la cancelarie.

Cu o gură deschisă şi cu nişte ochi miraţi, caporalul n-avu încotro, dar l‑am văzut ce rău îi păru că mă scăpase din mâini tocmai în clipa când credea el că-i venise mai bine să mă înveţe… cum zisese. Sergentul de la cancelarie era omul comandantului şi toţi îi ştiau de respect; îi erau inferiori.

– Vino cu mine, îmi zise el, când eram echipat. Dacă ştii să scrii bine, vei lucra de azi înainte cu mine la cancelaria companiei, îndată ce vii de la instrucţie. Măcar nu vei mai fi pe mâna ăstora care nu ştiu altceva decât să bată şi să facă mizerie. Nu scapi de ei numai dacă ai avea să le tot dai să mănânce, să bea şi să fumeze. Eu am văzut din foaia ta matricolă că ai o oarecare pregătire şi nu ştiu ce m-a făcut să vin să te scot de acolo, fiindcă ştiu ce fac ei acum cu bieţii recruţi.

Eu mă bucuram, mulţumind din toată inima Domnului meu Care mă izbăvise din iadul acela cu urlete şi cu lovituri. Toată cazarma părea o casă de nebuni. În toate dormitoarele răsuna:

– Drepţi! Sub pat, fuga marş! Afară, fuga marş! Culcaţi! Drepţi! Înapoi, fuga marş!…

Şi iarăşi lovituri şi iarăşi urlete şi înjurături.

– Pentru ce se fac toate acestea? l-am întrebat îngrozit pe sergent, în timp ce treceam cu el prin faţa dormitoarelor atât de pline de praf, că de-abia se vedea om cu om.

– Pentru formarea disciplinei militare, pentru insuflarea fricii de superior, pentru impunerea autorităţii, pentru anularea oricărui sentiment de personalitate, pentru egalizarea tuturora într-o maşină subordonată fără crâcnire, pentru executarea oarbă şi necondiţionată şi pentru chinuirea drăcească a oamenilor, – îmi spuse el supărat.

– Bine, şi nimeni dintre comandanţi nu ştie ce se face aici? De ce lasă să se facă aceste grozăvii, fără să se ia nici o măsură?

– Ba ştiu toţi… Dar aceasta este metoda. Le convine ca ei să n-aibă nici un fel de probleme cu oamenii. Pentru asta îi lasă pe mâna acestor brute ca să-i îngrozească cu acest tratament până nu mai este nimeni în stare să zică nici un cuvânt în faţa lor. Dacă totuşi se află cineva să zică, ofiţerul se arată şi mai dur decât caporalul. Vei vedea.

Acum stai aici şi liniază la „situaţia” asta. Vom sta aici amândoi până când sună stingerea. Atunci mergi să te culci la patul tău în dormitor. Vei face cu grijă ce se ţine de program, dar restul nu. Am să mai vorbesc eu cu ei.

Instrucţia recruţilor era foarte grea. Hainele vechi şi peticite ori ne strângeau, ori ne erau prea largi. Bocancii vechi şi grei, la fel. Puşca lungă şi grea, baioneta, lopata, târnăcopul, toate atârnate de centură, raniţa cu masca, cu cartuşele, cu grenadele, cu pătura legată deasupra, cu altă mulţime de câte toate, gamelă, cana, bidonul ne împiedicau la mers, se încurcau peste cap la culcări, ne loveau peste genunchi, peste mâini, peste ochi…

Soarele cald, mişcările grăbite, ţipetele, loviturile, fuga în dreapta şi în stânga… Atâtea lucruri fără nici o noimă.

Întoarcerile, prezentările, foamea, culcările, setea, dorul de cei dragi…

Drumurile lungi prin soarele aprins şi dogoritor. Bocancii care ne rodeau… Picioarele, care ne erau numai băşici sângerânde. Foamea, care ne-ar fi făcut să mâncăm orice se găsea. Ochii usturând de sudorile murdare. Mâinile unse de puşcă şi pline de noroi şi praf… Toate acestea alcătuiau iadul în care ardeam de vii. Şi de multe ori, în câte o clipă de repaus, întins pe spate şi cu ochii plini de lacrimi şi roşii de sudoare, mă uitam în sus şi nu mă rugam pentru nimic altceva decât să mor.

Aşa de singur şi de chinuit eram.

Abia după o lună de la încorporare, după depunerea jurământului, ni s-au dat pentru prima dată câteva ceasuri de învoire în oraş.

Mi s-a părut că scap pentru câteva clipe chiar din iad.

Am luat-o întins spre locuinţa fratelui Maliţa. Ardeam de dorinţa de a afla ceva despre părintele Iosif şi despre tot ce lăsasem acolo, de care fusesem rupt ca de o moarte şi despărţit ca de un mormânt.

El s-a umplut de o mare bucurie când m-a văzut. A scos din buzunar cinci sute de lei şi mi i-a pus în mână, zicându-mi:

– Sunt din partea părintelui Iosif, care mi-a trimis notiţa asta, – ia-o şi o citeşte.

Iau în mâna tremurândă hârtia sfântă şi citesc printre lacrimi scrisul atât de drag şi de cunoscut, venit ca din cer, din partea celui mai apropiat de picioarele Tronului lui Hristos, cele câteva rânduri trimise spre iadul meu…

„Preaiubitul nostru luptător, frate Maliţa,

În numele Domnului îţi mulţumesc pentru toată dragostea şi pentru tot ajutorul cu care ne-ai însoţit de la început. Bunul Dumnezeu, Care ştie ostenelile şi jertfele fiecăruia, să vă dea răsplată de Sus.

Vă mulţumesc în special pentru purtarea de grijă pe care o aveţi dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejde să-l pot transmuta aici, dar Domnul a voit altcum.

Te rog, preaiubite frate, să-i deschizi o rubrică în contul cărţilor noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are nevoie, pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult, ca pe un copil al Domnului şi al meu, şi doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.

Mulţumindu-ţi pentru toate şi rugând pe Domnul să vă dea ajutor şi binecuvântare în toate

– am rămas

 

Preot I. Trifa

N.B. Suntem acum pe o cale bună de înţelegere şi cu Mitropolia. De va fi în voia Domnului, de Sărbători vom avea mult-dorita pace”.

Fratele Maliţa, după ce văzu că am terminat de citit scrisoarea părintelui către el, scoase din buzunar o altă scrisoare, zicând:

– Şi acum iată asta, sosită pe adresa mea, în care, desigur că îţi scrie mai multe.

O deschid la fel, cu mâinile încă tremurânde şi cu ochii încă împăienjeniţi de lacrimi:

„Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul,

Domnul să te mângâie şi să te păzească acolo departe unde eşti. Nu poţi să-ţi închipui cât de rău îmi pare că m-am încrezut în Oprişan când mi-a promis că va interveni pentru noi şi va aranja ca tu să faci armata la Sibiu. Ce mult nădăjduiam că te voi avea aici lângă mine, nu ca să te mai pun la muncă, ci ca să-mi fii aproape, căci atât de mult simt lipsa ta, mai ales acum când am rămas aproape singur cu toată munca.

Niculiţă umblă după căsătorie… Viorel şi Titus sunt acum complet absorbiţi cu treburile politicii lor nefaste. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce grea, pe lângă cele multe ce le am de dus. Numai Marini este cu mine, dar ştii cât de bolnav este şi el.

Abia acum văd cât de mult îmi lipseşti şi cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu, caută şi vină cât mai curând. Doresc atât de mult să te văd şi să mai stai măcar câteva zile la noi.

Am scris preaiubitului nostru frate Maliţa de la Oradea ca, din costul cărţilor noastre, să-ţi deschidă un cont – şi de la el să iai totdeauna banii de care ai nevoie, ca să nu duci lipsă acolo unde sunt atâtea lipsuri, până când Domnul va face să treacă şi asta.

Când mai poţi, trimite-ne câte o poezie nouă, sunt atât de gustate şi dorite poeziile tale. Toţi întreabă de tine şi aşteaptă veşti. Ne gândim să-ţi strângem poeziile, cele publicate şi cele mai noi, ca să ţi le publicăm în al doilea volum. Primul volum s-a terminat şi ni se cer mereu.

Te îmbrăţişez fierbinte în Domnul şi îţi doresc tot harul şi ajutorul Scumpului nostru Mântuitor, ca unui copil iubit al meu. Slăvit să fie Domnul.

 

Preot I. Trifa”

* * *

La începutul lunii septembrie 1937, fiind încă în armată la Oradea, am primit o scrisoare în care părintele Iosif mă înştiinţa ca să fac totul ca pe 12 septembrie să fiu la Sibiu, întrucât va avea loc o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului, pentru a lua însemnate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei şi cu orientarea ei de viitor.

Am luat cu mine pe fraţii Maliţa şi Eftimiu Florea şi am mers la Sibiu unde, în seara de 11 şi ziua de 12 septembrie 1937, am luat parte împreună cu un număr de peste cinci sute de delegaţi – preoţi şi fraţi, trimişi ai Oastei din toate părţile – la această consfătuire istorică.

A fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif, conducătorul ei.

Într-o deplină unanimitate s-a luat hotărârea că:

Oastea Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi credinţei noastre strămoşeşti.

S-a precizat, de asemenea, că părintele Iosif este singurul şi adevăratul iniţiator al Oastei Domnului.

Şi s-a adresat o rugăminte stăruitoare şi categorică mitropolitului Bălan pentru a anula sentinţa de caterisire a părintelui Iosif şi a-l repune în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept.

Aceste trei puncte s-au consemnat într-o Moţiune adresată mitropolitului Bălan şi semnată în original de către toţi cei prezenţi, peste cinci sute de fraţi aleşi din Oastea Domnului.

Au fost aleşi zece fraţi din cei mai cunoscuţi şi mai imparţiali – şi au fost trimişi s-o înmâneze personal mitropolitului la reşedinţa sa.

După plecarea delegaţiei frăţeşti, toţi ceilalţi fraţi, împreună cu părintele, am petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru rezolvarea favorabilă a cererii noastre şi a problemei Oastei.

Dar timpul trecea… Se apropia vremea despărţirii fraţilor, iar delegaţia trimisă la Mitropolie nu mai sosea. În sfârşit, după câteva ore, fraţii trimişi au sosit cu un rezultat trist şi negativ.

După ce îi înmânaseră Moţiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aştepte în picioare, jos, în holul clădirii, la scările apartamentului său. În sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios:

– Răzvrătiţilor!

Şi a trântit uşa.

Apoi unul din consilierii săi le-a înapoiat Moţiunea, spunând:

– Înalt Prea Sfinţitul nu primeşte condiţii de la voi. Supunerea trebuie să fie necondiţionată. Încetaţi imediat răzvrătirea.

Bineînţeles că orice cuvânt ar fi fost de prisos.

Deci lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.

După o rugăciune fierbinte şi scăldată în lacrimi, ne-am despărţit de fraţi şi de Sibiu.

Când, peste o lună, în octombrie, îmi terminam la Oradea stagiul militar, eu m-am întors înapoi, îngrijorat şi nerăbdător, lângă părintele Iosif, la Sibiu.

De ce oare, spre încheierea anilor şi misiunii lor pe pământ, în jurul marilor oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un gol, un vid greu şi apăsător? Doar câte un suflet binecuvântat de Dumnezeu mai rămâne să însoţească această înaltă, dar dureroasă singurătate a lor! Ce trist sună acest adevăr în mărturisirea Sfântului Pavel către Timotei:

„…Toţi m-au părăsit… Numai Luca este cu mine” (II Tim 4, 11; 16).

Şi astfel de suspine au scos pe rând şi alţii dintre cei mai aleşi trimişi ai lui Hristos spre oameni. Şi ei, ca şi Domnul Iisus, a trebuit să cunoască golul şi singurătatea părăsirii acesteia dureroase.

Ce dovedeşte asta oare?

Dovedeşte că împotriva celor mai mari aleşi ai lui Dumnezeu, satana dă cele mai puternice lovituri chiar în vremea sfârşitului vieţii lor. Tocmai spre a-i doborî, mai ales prin împuţinarea celor din jur. Şi, prin însingurarea pe care le‑o creează, să le umple sufletul nu numai de amărăciunea trădării celor mai apropiaţi, ci îndeosebi să le zdrobească încrederea în reuşita propriei lor misiuni, ca plan al lui Dumnezeu.

Însoţitorii marilor oameni ai lui Hristos, care se dovedesc atunci slabi, sunt de-a dreptul colaboratori cu satana la împlinirea acestui plan mârşav. Dar cei care atunci se dovedesc tari şi statornici îşi câştigă o veşnică cinste la Dumnezeu, alături de marele trimis lângă care stau ca un puternic sprijin atât de necesar atunci. Ca Aron şi Hur, cei doi, sprijinind mâinile obosite ale lui Moise când lupta devenise cea mai grea (Exod 17, 12).

Ultima instanţă în judecarea cazului părintelui Iosif era cel mai înalt for al Bisericii, adică Sfântul Sinod de la Bucureşti.

Desigur, măcar această instanţă ar fi trebuit să facă dreptate în această cauză, nu numai pentru că Sinodul era reprezentantul cel mai înalt al Bisericii şi al Credinţei, ci şi pentru că nu mai era subordonat mitropolitului nedrept şi răzbunător de la Sibiu.

Dar s-a dovedit că şi instanţa asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor doi corbi mai mici care judecaseră mai înainte. Judecata ei s-a făcut într-un mod şi mai necrezut de sfidător şi de neruşinat: nici măcar n-a anunţat pe cel judecat, spre a fi prezent.

Nici măcar n-a ţinut cont de recursul lui făcut în întâmpinarea judecăţii.

Cel judecat a aflat numai din ziare despre sentinţa judecăţii lui! Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare nu s-a petrecut chiar aşa!

După rămânerea definitivă a condamnării, Mitropolia i-a cerut părintelui Iosif sistarea definitivă şi imediată a foii «Isus Biruitorul». În caz contrar, urmând excomunicarea sa formală din Biserică şi punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif, cât şi a noastră, a tuturor colaboratorilor săi!

În aceste condiţii, spre a nu expune acestei măsuri drastice şi răzbunătoare pe mulţi dintre fraţi, părintele a înţeles să se sacrifice singur, renunţând la orice încercare de a-şi apăra cauza sa şi căutând să facă totul numai pentru supravie­ţuirea Lucrării Oastei Domnului chiar şi în condiţiile nespus de grele care i se creaseră lui personal.

De aici încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete, pentru a nu o expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.

La începutul lunii septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii «Isus Biruitorul», trebuinţele hranei duhovniceşti îi făceau pe fraţi să stăruie de părintele pentru editarea unei alte gazete. Atunci a fost trimis la Făgăraş fratele Marini, spre a lua legătura cu un om de bine care ne oferise gazeta lui, «Ecoul», spre a o publica cu material religios pentru abonaţii noştri. Acest „Cirinean”, cum l-a numit părintele, care venea să-i ajute la purtarea crucii sale, era avocatul Octavian Metea.

Astfel au apărut la Făgăraş câteva numere din «Ecoul», în care a fost publicată pe larg şi darea de seamă despre Consfătuirea din 12 septembrie de la Sibiu.

Curând însă răzbunarea necruţătoare a mitropolitului Bălan s-a năpustit şi asupra gazetei «Ecoul», înăbuşind-o. O altă gazetă a aceluiaşi Metea, anume «Alarma», care urma să apară în continuare la «Ecoul», fusese confiscată şi ea chiar din tipografie.

Aceasta era situaţia când, în octombrie 1937, am ajuns eu, liberat din armată, la Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în ţară nu se mai putuse trimite nici o gazetă, iar mulţimea fraţilor devenea nerăbdătoare, aşteptând hrană şi veşti. Scrisori tot mai insistente cereau şi fraţi tot mai mulţi ne vizitau, curioşi şi dornici. Se apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 şi în aceste săptămâni se pregăteau totdeauna noutăţile importante: Calendarul, cărţile de cântări, gazetele de sărbători.

Într-o după-masă de la începutul lui decembrie, părintele îmi zise:

Vino să mergem amândoi la avocatul Stoichiţă, să ne înţelegem cu el să ne dea gazeta lui, să scoatem numere paralele pentru fraţii şi abonaţii noştri.

Avocatul Stoichiţă îşi avea biroul pe strada Avram Iancu, nu departe de fosta noastră Librărie. El avea o gazetă pe care o scotea doar din când în când, în format şi tiraj mic. Numele însă era frumos: «Glasul Dreptăţii».

Ne-a dus fratele Popovici cu maşina veche şi hârbuită pe care o cumpărase Titus în primăvară mai mult ca o încurajare şi ca o publicitate pentru Librăria Oastei. A fost prima şi ultima dată când am călătorit cu „maşina Oastei”, fiindcă apoi s-a stricat şi nu a mai fost reparată niciodată.

Înţelegerea cu avocatul Stoichiţă şi cu stagiarul acestuia, anume Cornel Radu, s-a făcut repede şi frumos. Amândoi erau nişte oameni de un caracter superior şi cu un suflet plin de înţelegere şi de bunăvoinţă pentru părintele Iosif şi cauza Oastei pe care o cunoşteau. De fapt, toţi câţi îl cunoşteau pe mitropolitul Bălan îl urau pentru lăcomia şi răutatea lui răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele lui.

Astfel înainte de Crăciunul 1937 apăru «Glasul Dreptăţii» cu un număr bogat de 12 pagini, încărcat de o dulce şi frumoasă hrană duhovnicească pentru cititorii noştri.

La fel a apărut un frumos Calendar-carte şi un Calendar de perete, alimentând pe fraţi cu prisosinţă.

O mare bucurie a cuprins mulţimea fraţilor şi prietenilor noştri – şi din toate părţile soseau veşti de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau peste tot rugăciuni de mulţumire către Domnul Dumnezeul nostru, Care ştie să ajute în chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu numai căile prin care să ne scoată la lumină, ci şi oamenii şi mijloacele prin care să se facă minunile necesare pentru noi.

* * *

Pe la jumătatea lunii martie 1939 am fost chemat la o concentrare la Comandamentul Diviziei din Oradea unde îmi încheiasem stagiul militar în 1937. Trimis cu un subofiţer undeva spre munţii Sălajului pentru nişte rechiziţii de cai şi de căruţe, m-au surprins nişte vremi de lapoviţă şi frig, călătorind ud în­tr‑o căruţă descoperită, zile şi nopţi, prin frig.

Am răcit rău de tot şi după câteva zile m-am îmbolnăvit iar, ca şi în 1934, foarte grav, trebuind să fiu adus cu salvarea la Spitalul Militar din Oradea.

Iarăşi izbucnise vechiul meu reumatism poliarticular acut, ţinându-mă la pat pentru trei săptămâni, cu o temperatură şi o stare alarmantă, tot în oraşul unde mai suferisem şi în 1934.

După o slabă ameliorare, am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise asaltul împotriva Europei. Atunci am fost concentrat şi eu din nou….

În ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din Bucureşti…. În total, am stat în Bucureşti atunci timp de trei ani. În aceşti trei ani am fost dus multe luni şi pe front, dar, când am revenit în ţară, tot acolo lucram în serviciul unităţii militare.

În timpul cât făceam serviciul militar în Bucureşti – prin natura acestui privilegiu – umblam adesea pe la Direcţia Presei. Acolo am cunoscut un func­ţionar superior cu care, discutând dorinţa mea de a scoate o revistă literară şi de informaţie creştină la Beiuş, i-am cerut ajutorul pentru obţinerea unei astfel de autorizaţii.

Cu ajutorul lui am obţinut autorizaţie pentru editarea revistei «Familia Creştină», cu redacţia la Mizieş, în casa părinţilor mei.

Cu ianuarie 1941 am şi început redactarea şi tipărirea acestei reviste. Primul număr, în 24 de pagini, a fost o biruinţă frumoasă.

L-am lucrat împreună cu fratele Marini, care se stabilise acasă la noi în Mizieş.

Tipăream această revistă lunar, în 16-20 pagini, la Tipografia „Doina” din Beiuş, cu proprietarul căreia eram prieten.

De la tipografie, revista o aducea tatăl meu Constantin, încărcată în carul lui, tras de cei doi boi frumoşi ai lui înaintea cărora mergea el, pe jos, având toată grija să nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu, şi tata devenise credincios şi lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face şi el.

Adusă acasă, revista era împăturită, împachetată şi adresată pentru expediţie. La toată munca asta de obicei luau parte şi câţiva fraţi tineri din Mizieş, care îl ajutau pe fratele Marini.

Când totul era gata, pachetele cu reviste şi cărţi erau iarăşi încărcate în carul cu cei doi boi – înaintea cărora tata mergea şi mai cu grijă. Fratele Marini, sus în car, şedea pe pachetele încărcate şi mâna boii până la poşta din Beiuş, de unde se expediau în toate părţile ţării şi ale lumii. Mai aveam încă mulţi abonaţi şi în străinătate: în Europa, America şi chiar şi în Australia…

Era o privelişte unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoşi şi curaţi legănau carul încărcat cu revistele şi cărţile Domnului, mergând dimineaţa prin soarele răsărind, abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise Dumnezeu, spre cele patru părţi ale lumii care o aşteptau. Părea carul cu chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aştepta…

Aceasta a durat aşa, lună de lună, până prin anul 1943, când, printr-un ordin al Cenzurii – la insistenţa vechiului nostru vrăjmaş – a fost suspendată şi «Familia Creştină».

Războiul cuprinsese toate ţările. Ţara noastră intrase şi ea în război din luna iunie 1941. Unitatea de motorizate şi tancuri la care eram mobilizat şi eu era printre primele trimise spre front.

Primul contact cu aviaţia inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După aceea primejdiile războiului ne-au urmărit în toate felurile, zi şi noapte, umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind singura mare unitate de maşini şi blindate, eram într-o continuă mişcare şi luptă, când aici, când colo, de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul când în deplasări, când în lupte, am trecut prin mii de primejdii de moarte, din care numai puterea Domnului Iisus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor de puternic vizibile pentru asta.

Am avut în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu! Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici timpul şi nici locul să le înşir. Nu pot alege una, căci au fost atâtea! Dar din toate şi zilnic se închega tot mai fericită umblarea şi părtăşia mea cu Domnul Iisus în aşa fel, încât toate aceste nemăsurate izbăviri deveniseră o singură izbăvire mare şi continuă. Şi toate multele minuni deveniseră o unică şi mare minune. Trecând prin sute de situaţii grele, bombardamente de aviaţie, tiruri de artilerie, ploi de gloanţe, am scăpat totuşi neatins de nici o schijă şi de nici un glonţ.

Trimis într-o delegaţie la Iaşi, în iulie 1941, am trecut anume şi pe strada Dancu, numărul 1, unde ştiam adresa fratelui Feinstein cu redacţia revistei sale «Prietenul» la care şi eu colaborasem. Speram să-l găsesc pe el acasă.

Însă am ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iaşi tocmai avusese loc, la sfârşitul lui iunie, îngrozitorul pogrom.

Mii de evrei fuseseră strânşi în vagoanele unui lung tren marfar, înghesuiţi grămadă unii peste alţii, cu praf de var pe jos, fără apă, fără mâncare, cu uşile şi geamurile legate în sârmă ghimpată şi acoperite, purtaţi zile şi nopţi dintr-o parte în alta a ţării, urlând de sete, de foame, de chinuri, până au murit cu toţii în acest îngrozitor iad…

Şi printre ei fusese şi fratele Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu, care făcuse atât de mult bine pentru Numele şi poporul Domnului Iisus. Soţia lui şi cei şase copii erau zdrobiţi de durere. I-am mângâiat şi ne-am mângâiat numai cu rugăciunea şi cu lacrimile.

Cât de neînţelese sunt căile îngăduinţei Domnului şi cât de mare este uneori preţul cu care răscumpărăm nu numai răul, ci şi binele pe care îl facem pe pământ!

Am mai cunoscut atunci un grup de tineri evrei creştini în casa fratelui Feinstein: Duţu Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Ma­lici… Filip, Izi şi alte multe suflete scumpe de fraţi în Iisus.

Pe unii i-am mai regăsit după câtva timp la Bucureşti în Biserica lor de pe strada Olteni.

Pe văduva fratelui Feinstein şi pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au putut, au plecat în Elveţia. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalţi evrei ucişi şi chinuiţi fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănţuită, m-a înfiorat şi m-a străpuns până în străfundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.

De-a lungul frontului apoi şi de-a lungul anilor acelora am văzut şi am auzit atâtea grozăvii de acestea, încât mi se părea că trec printr-un vis rău, prin­tr‑un coşmar cumplit, printr-un iad real… Fiindcă nici cu ochii şi nici cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.

Dar iată că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni ucişi în luptele la baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până prin august, puţind îngrozitor din cauza grămezilor de soldaţi morţi şi rămaşi neîngropaţi, ciuguliţi de stolurile de ciori şi corbi care se lăsau şi zburau în grămezi negre… Apoi mâncaţi de roiuri de muşte mari şi negre, aproape la fel şi ele de mari şi de negre… Apoi, de viermi, mişunându-le prin ochi, prin gură, prin maţe…

Sau femei, copii, bătrâni şi tineri nevinovaţi ucişi şi aruncaţi prin şanţuri sau călcaţi de cai, de căruţe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din faţa frontului şi a fiarelor. Toţi putrezeau aruncaţi prin şanţurile drumurilor – ca să nu împiedice circulaţia – ca nişte hoituri de câini, amestecaţi cu hoiturile de cai morţi de povară sau de bombardamente. Vara umflaţi, iarna îngheţaţi…

Ceva mai târziu, din caii încă neputreziţi, oamenii înfometaţi începură să taie bucăţi de carne şi să mănânce.

La începutul anului 1942, într-un concediu, trecând de pe front prin Bucureşti pe la fratele Wurmbrandt, el mi-a încredinţat un manuscris, anume „Păcatele evreilor”, rugându-mă să-l tipăresc la Beiuş sub numele meu, deoarece sub numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era necruţătoare. La toate păcatele lor şi ale părinţilor lor le venise o ispăşire îngrozitoare.

În broşurile lui Wurmbrandt se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era acolo o chemare către toţi evreii aceştia încercaţi, ca să se întoarcă la Mântuitorul Hristos, Singurul Care îi poate salva din nenorocirea de acum… Apoi totul se încheia cu o înştiinţare cutremurătoare despre nişte necazuri şi mai mari care ar putea să vină peste ei dacă nici acum nu vor vrea să asculte glasul şi înştiinţarea Domnului Iisus Hristos, Singurul şi Adevăratul Mesia.

– Tipăreşte-o, te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanţă acum să le spunem acestor oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferinţe care au dat peste Israel… Singura lor salvare din aceste necazuri este Hristos. Cei care vor asculta, – Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei care nu vor asculta – cel puţin să ştie.

E acum una dintre cele mai mari datorii a voastră, a credincioşilor dintre neamuri, faţă de poporul lui Israel în moştenirea căruia voi aţi intrat acum prin harul pe care ei l-au respins…

Era un foarte bun şi frumos lucru al fratelui Richard.

Ajuns acasă, am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura şi a o putea termina şi expedia la ei înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să las pe fratele Marini riscul publicării acestei cărţi, fiindcă bănuiam că va avea nişte urmări primejdioase… Am scris pe ea: „Tipărită de Traian Dorz”.

Într-adevăr, la o săptămână după ce trimisesem cu cineva la Bucureşti broşura tipărită sub numele meu, iar Wurmbrandt o expediase în diferite părţi din ţară, m-am pomenit într-o dimineaţă chemat la Poliţia de Siguranţă din Beiuş.

M-am prezentat şi am fost introdus imediat în biroul şefului – comisarul Borza.

Pe masa lui am văzut un pachet cu vreo cincizeci de exemplare din broşura „Păcatele evreilor” confiscate, zicea el, la Cernăuţi. Revista, purtând pe ea numele meu şi al tipografiei, uşor au identificat-o, şi cei de acolo o trimiseseră pentru cercetări la Beiuş.

Două ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor relaţiilor, cunoştinţelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării acestei broşuri, despre numele şi adresele abonaţilor celor cu care aveam legătură.

Am vorbit cât am putut mai puţin şi am tăcut cât am putut mai mult. Iar la urmă, după declaraţia scrisă şi mai pe scurt, mi s-a dat drumul, cu ameninţarea de proces şi alte consecinţe.

Peste trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliţie la el.

Dar peste trei zile expira concediul meu şi plecam pe front. De acolo nu mă mai puteau aduce, fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a clasat, astfel că pentru acele „Păcate” eu n-am suferit decât puţin. Deşi, la drept vorbind, parcă nu mi-ar fi părut rău să sufăr şi eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece atâţia mari fii ai acestui popor au suferit atât de mult şi pentru păcatele mele. Mai ales Cel mai mare Fiu ieşit din Israel, Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru al tuturor.

Am trecut astfel în două veri şi două ierni, până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război…

Zile şi nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte. Deşi eu, fiind gradat şi având o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei, totuşi treceam mereu prin toate primejdiile morţii. În opriri sau deplasări, expuşi mereu bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, moartea putea fi sigură la orice pas.

Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger… îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş – numai minunile bunului Dumnezeu, Care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonţ, deşi uneori am trecut printre ele, căzând ca grindina în jurul meu. De fapt, şi arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.

Unitatea cu care am fost pe front, trecând prin toată desfăşurarea luptelor crâncene din stepele Donului – prin încercuirile şi retragerile îngrozitoare din noiembrie 1942 până în martie 1943 – era doar o ruină când am ajuns, retră­gându-ne, până la Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere. Iar eu – fiindcă lucrasem la Biroul Adjuntaturii şi avusesem în grijă memoriile ofiţerilor diviziei, precum şi dosarele de avansări şi decoraţii – am fost trimis cu aceste documente secrete şi importante în ţară.

Împachetate în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren în Nipro­petrovsk, ca să le ducem Marelui Cartier General, la Bucureşti.

Astfel mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toţi ceilalţi care mai rămăseseră dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici şi am plecat numai cu caporalul Rădoi.

În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam, târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toţii undeva să ne stabilim în refacere.

Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea misiunii mele, am mers la o Comisie Medicală de la Permanenţa Diviziei noastre din Bucureşti.

Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta, la o altă înfăţişare, m-a clasat inapt pentru serviciul militar din cauza bolii mele de inimă care se agravase.

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»…

La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.

Cu inima bătându-mi puternic, m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele, tot Crucea Serviciului Credincios pentru El şi Cauza Evangheliei Sale.

Atunci Marele meu Comandant şi Dumnezeu, Iisus Hristos, să mă îmbrăţişeze, sărutându-mă pe rănile obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu bucurie fericită:

– Bine, slugă bună… intră în bucuria Domnului tău!

Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care – am spus şi am scris de atâtea ori – n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.

O, Doamne Iisuse, ajută-mi, Te rog! Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!