Credinţa „întru Unul Dumnezeu“ (Crezul) e în sufletele celor aplecaţi la Sfânta Liturghie, aşteptând Sfânta Jertfă, e în inimile celor îngenuncheaţi la Sfântul Maslu, aşteptând protecţie divină. Credinţa e în inima tremurândă a celor de pe vapoarele legănate de furtuni, a celor din avioanele din care s-a terminat combustibilul, a celor din faţa săbiilor duşmane şi din faţa perfidiilor diplomatice ale statelor. Credinţa e în sufletele mamelor care îşi cresc copiii în tradiţia străbună, în sufletele părinţilor cu răspunderi sociale, în inima fiecărui om care doreşte mântuirea.
Credinţa e liantul dintre trecut, prezent şi viitor, între pământ şi cer, între realitate şi aspiraţie, între om şi Dumnezeu. Credinţa e linişte interioară, echilibru şi speranţă în viaţa veşnică.
În modestul drum al vieţii mele, plin de hăţişuri şi rătăcire, printre momentele de derută şi înfrângeri, ştiam că trebuia să merg înainte şi puteam merge. În situaţiile limită, Îngerul Domnului, prezent în mine, mi-a şters lacrimile disperării.
Am constatat că pe măsură ce te apropii de viaţa spirituală te detaşezi de materie. Vine o vreme când vezi că e prea încărcată cu mobilă camera ta, că în şifonier sunt prea multe lucruri inutile, că în biblioteca supraîncărcată cărţile cu adevărat mari sunt puţine şi că doar acestea ar trebui recitite. Prin faţa vitrinelor treci indiferent, şi obiectele, de orice natură, nu-ţi mai spun nimic.
Îmi face bine detaşarea de mulţimea zgomotoasă, care uneori aleargă spre neunde, de vorbăria inutilă, care poluează. Îmi face bine tot ceea ce conţine pecetea dumnezeirii, Crucea lui Hristos.
În mine Îl simt pe Iisus, Care mă apără când, noaptea târziu, în singurătatea mea, sunt chinuită de regrete, când aud clar scârţâit de mobile vechi. După vremea în care presa şi televizorul, subtil, mi-au servit episoade de mizerie spirituală, Iisus, pe Care-L întâlnesc acum în rugăciuni, mă îndrumă în toate, întărindu-mă în multele momente de derută, de neîncredere şi teamă. El e cu mine, când, deşi iertate de Biserică, remuşcările păcatelor trecute mă copleşesc, şi atunci când mă răneşte chiar cel căruia i-am dat pâinea mea (…)
Uimită în faţa puterii divine, cu frică pentru păcatele mele, dar cu iubire pentru Părintele Atotiertător, doresc să urc spre Lumină, spre Cer, rugându-L pe Dumnezeu să-mi înnoiască fiinţa. Prin credinţă, care se întemeiază pe descoperirea lui Hristos în istorie şi prin revelaţii, nu mă simt singură. Păcătoşi fiind, trebuie să ne spălăm păcatele prin rugăciuni şi prin post. Rugăciunea isihastă trebuie să devină o permanenţă a sufletului nostru, ca să-L simţim pe Iisus, Care ne dă încredere şi putere în faţa adversităţilor cotidiene.
Prin rugăciune, Îl chemăm pe Dumnezeu, în Care trebuie să avem încredere, indiferent de rezultatul cererilor noastre. Important e să împlinim planul Său, renunţând la voia noastră: „Fie voia Ta, precum în Cer şi pe pământ“. Prin harul Duhului Sfânt, care lucrează înlăuntrul nostru, vom simţi iubirea lui Hristos şi vom înţelege că necazurile prin care trecem ne încearcă credinţa.
Îl rog pe Dumnezeu să mă facă vrednică să-L cunosc mai cu adevărat, să înţeleg judecata Sa, să-mi arate calea pe care să merg, să veghez la poarta sufletului meu, să-L întâmpin cu inima plină de dragoste şi de smerenie.
O lăudăm cu credinţă pe Maica Domnului, ocrotitoarea noastră, şi avem încredere că permanent mijloceşte la Fiul său, Iisus, să ne mântuiască sufletele necăjite. Către Maica Domnului să strigăm din inimă: „Caută la Credinţa sufletului meu. Acoperă-mă cu puternicul tău Acoperământ şi mă izbăveşte de toate nevoile!“. Amin!
Dinuţa MARIN – Bucureşti
