Vremurile de încercare pe care le trăim au şi menirea de a ne reaminti cât de mici şi de vulnerabili suntem. De a ne arăta că niciunul dintre noi nu este un supraom. Nici sfinţii n-au fost nişte supraoameni şi nici măcar Hristos. Până şi El a simţit ce înseamnă oboseala, durerea, foamea şi moartea. Cu alte cuvinte, cred că Dumnezeu a trimis aceste vremuri de încercare, pentru că ne-am uitat măsura noastră de oameni.
Aşa cum au uitat şi acei oameni din vechime, care s-au hotărât să construiască „un turn al cărui vârf să ajungă la cer” (Facerea 11, 4). Deşi nu este menţionat în capitolul al unsprezecelea al Facerii, suntem convinşi că diavolul este principalul antreprenor al acestui turn. De altfel, diavolul nu încetează niciodată să-i ispitească pe oameni, îndemnându-i: „Urcaţi şi veţi fi asemenea unor zei, uitaţi-vă măsura voastră de oameni”. Locul în care omul îşi poate redescoperi simţul măsurii este Biserica. Aici, omul simte că poate atinge cele mai înalte cote ale trăirii umane, însă atât cât este cu putinţă pe pământ. În Biserică, omul realizează că nu i se cere să devină invincibil sau perfect, ci doar om, aşa cum ne arată şi fratele Traian în versurile sale: „Tu n-ai putut să fii un sfânt / şi nici un geniu pe pământ, / acestea cer un unic rost, / dar om, nici om, de ce n-ai fost? // Tu n-ai putut să ’nalţi cetăţi, / nici fapte mari şi largi s-arăţi, / un bine mare n-ai putut, / dar mic, nici mic, de ce n-ai vrut?”
Părintele Iosif ne arată că o măsură trebuie să existe până şi în privinţa mărimii unei adunări. Inspirat de făgăduinţa Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (cf. Matei 18, 20), Părintele Iosif ne spune: „Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20. (…) Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor „doi-trei” decât pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori nu cumva să rămânem cu un fel „paradă” a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după „adunări mari” şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei „doi-trei” şi trăiesc prin cei „doi-trei”. Prin adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară mai ales făgăduinţa de la Matei 18, 20. (…) Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie. (…) Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici iadul. Mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări” (Preot Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului).
„Focul Oastei”, la care face referire Părintele Iosif, trăieşte mai mult prin adunările cele mici, întrucât în acestea şi legătura frăţească este mai puternică. Cu alte cuvinte, Părintele Iosif ne spune că puterea şi vitalitatea Oastei nu stă în număr, ci în autenticitatea şi tăria acestei legături frăţeşti. O legătură frăţească nu poate dobândi însă autenticitate şi putere decât atunci când, pe lângă o apropiere a fraţilor între ei, realizeză şi o apropiere a acestora de Duhul Sfânt. În caz contrar, legătura frăţească se perverteşte întro corectă, politicoasă, utilă şi agreabilă relaţie interumană, nu doar sterilă duhovniceşte, ci de-a dreptul demonică. O legătură frăţească pervertită nu face în Oaste decât acelaşi lucru pe care îl fac relaţiile umane obişnuite în lume.
Or, viaţa Oastei trebuie să fie cu totul alta decât cea a lumii.
Preot Gheorghe MANOLE
