Experiențele extatice sunt înveșmântate cu virtutea smereniei
Pericopa se deschide cu o mărturisire a marelui apostol despre un moment critic din viața sa, când Dumnezeu i-a scăpat viața cu ajutorul unei funii din mâna dușmanului său, dregătorul regelui Areta din Damasc (11, 31-33). Simbolistica funiei ca acțiune mântuitoare dintr-un anume necaz sinonim cu moartea, mai întâlnim și în cartea proorocului Miheia (2,5) sau a conducătorului Iosua (2,18), ambele țintind spre descoperirea măreției lui Dumnezeu. Vedem că marea descoperire a sfântului Pavel, experiența sa extatică vine în urma unor intense suferințe și privațiuni, este modul în care știe Dumnezeu să își răsplătească slujitorul credincios (FA 12,5-11). În textul din 4,16-18 înfățișează tocmai acest paradox: chiar dacă trupește slăbim datorită deselor suferințe, ne îmbogățim cu sufletul, care este copleșit de slava lui Dumnezeu – exact ceea ce experimentează apostolul în 12,1-9 adică creșterea neîntreruptă a făpturii celei noi după chipul slavei lui Iisus Hristos (2Cor. 7,1), până la vârsta duhovnicească a bărbatului matur în credință[1] (Ef. 4,13).
Sfântul Pavel nu le spune pe față corintenilor că el s-a învrednicit să fie răpit la cer pentru a vedea și auzi cu ochii și urechile lui frumusețile Raiului, ci se smerește spunând „cunosc un om întru Hristos”, cu alte cuvinte, acesta nu eu Pavel, a fost dus să vadă Împărăția Cerurilor. El nu relatează aceasta din mândrie sau pentru a se lăuda (12,1), ci pentru a le demonstra corintenilor că acei „super apostoli” (11,5) pe care ei îi ascultă în detrimentul său, sunt de fapt niște mincinoși și lucrători vicleni (11,13), ei neavând parte de astfel de descoperiri din partea lui Dumnezeu. Se pare că ținta acestei pericope este una strict pastorală, nicidecum laudativă. Spune sfântul Ioan Gură de Aur, că acești “apostoli”, spre deosebire de apostolul Pavel, erau vicleni căci luau banii și alimentele corintenilor, drept plată pentru propovăduirea Evangheliei, dar ascundeau acest lucru, ca să-i impresioneze pe cei mai creduli[2]. Pe aceștia îi vizează apostolul în textul din 11,19-20. Mai mult decât atât, structura lărgită a epistolei ne demonstrează faptul că pericopa aceasta care este mult mai largă (11,1 – 12,19) are ca țel evidențierea calităților duhovnicești de adevărat apostol al lui Hristos a autorului, intercalată între pericopa 10,1-18 unde apostolul Pavel își stabilește autoritatea în fața detractărilor săi și pericopa 13,1-10 în care ni se prezintă nădejdea sfântului Pavel într-o eventuală pocăință a corintenilor pentru necazurile pricinuite lui[3].
Apostolul nu se poate decide dacă a fost în extaz cu sufletul sau cu trupul (12,2-3), numai Dumnezeu știe. Efectul retoric este grăitor: autorul este incapabil să povestească cum anume s-a petrecut ascensiunea sa la cer (spre deosebire de 1Cor. 9,1; 15,8 sau Gal. 1,12 unde este foarte explicit cu privire la întâlnirile sale mistice cu Domnul Iisus), nici măcar ce a văzut și auzit, lăsând totul în cunoașterea lui Dumnezeu, probabil din profunda sa smerenie. Mai mult decât atât, el descrie înălțarea sa la cer prin pasivul grecesc aptazō, sugerând că experiența sa extatică este în totalitate slava lui Dumnezeu, el neavând nici un merit personal[4].
Descoperirile dumnezeiești, indiferent de gradul lor de senzațional, trebuie de fiecare dată să-l conducă pe om la smerenie, așa cum a făcut Moise, care după ce a vorbit direct cu Dumnezeu, se smerește atât de mult, încât de dragul poporului lui este dispus să renunțe la propria sa mântuire (Ieș. 32,31-33). Într-un context similar, și sfântul Pavel se smerește asemenea (Rom. 9,3). Însă pentru că ispita îl vânează în permanență pe omul lui Dumnezeu, el primește o infirmitate, un “ghimpe în trup – skolops tē sarki” (12,7-9) ca să-l țină cu voie și fără de voie, într-o permanentă stare de smerenie. Care era natura acestui „ghimpe” (în greacă skolops) nu putem ști cu siguranță, de vreme nici măcar autorul nu ne lasă să înțelegem, este o taină a lui Dumnezeu. Însă putem urmări ocurența acestui cuvânt skolops în Septuaginta și să înțelegem ceva cât de cât vag, din contextele în care este folosit[5] (Num. 33,55; Iez. 28,24; Os. 2,6; Sir. 43,19). După o scurtă survolare prin Vechiul Testament, rezultă că acest „ghimpe” este o expresie metaforică ce vizează un anume fel de suferință continuă, o neplăcere îngăduită de Dumnezeu pentru mântuirea omului credincios (Rom. 5,3; 2Cor. 4,10-11; Gal. 6,17). Acesta este de fapt și rezultatul la care ajunge ÎPS Mladin, care spune că trebuie să suferim deoarece suntem în comuniune mistică cu pătimirile lui Hristos. Iar dacă Capul (Hristos) este încununat cu spini, cum ar putea rămâne membrele (Biserica) fără suferință (Ef. 1,22-23), se întreabă retoric același autor[6].
Apostolul se încheie cu exprimarea bucuriei dreptului Pavel întru suferințele și slăbiciunile sale trupești, stigmate dobândite ca un rod crescând pe marginea trupului, ca semn al rănilor primite de dragul Domnului Iisus (Gal. 6,17). Sfântul Teofilact spune că fericirea vine de pe urma auzirii cuvintelor Mântuitorului: „îți este de ajuns harul Meu”, apostolul dorind să trăiască permanent cu aceste infirmități trupești, de dragul atragerii harului și slavei Domnului[7]. Identificarea și asumarea „ghimpelui” este harul lui Dumnezeu peste noi, purtarea Crucii cu demnitate ne va ajuta să rămânem în permanență smeriți și plăcuți Domnului. Care este dragă cititorule „ghimpele” tău? L-ai rugat și tu pe Dumnezeu să ți-l ia, sau a ajuns prin nevoință duhovnicească, parte constitutivă a trupului tău de slavă? Amin.
[1] Timothy B.Savage, Power through weakness: Paul’s understanding of the Christian ministry in 2Corinthians, coll. SNTSMS, Cambridge University Press, Cambridge, 1996, p. 182.
[2] Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la epistola a doua către Corinteni, trad. de Theodosie Athanasiu, Editura Sophia, București, 2007, p. 214.
[3] Daniel L.Akin, “Triumphalism, Suffering, and Spiritual Maturity: An Exposition of 2Corinthians 12: 1-10 in its Literary, Theological and Historical Context”, in Criswell Theological Review, vol. 4, nr. 1, 1989, p. 121.
[4] James Buchanan Wallace, Snatched into Paradise (2Cor 12: 1-10). Paul’s Heavenly Journey in the Context of Early Christian Experience, coll. BZNTW, De Gruyter, Berlin, 2011, p. 256.
[5] Frank J.Matera, II Corinthians: A Commentary, coll. NTL, Westminster John Knox Press, London, 2003, pp. 282-283.
[6] Nicolae Mladin, Hristos – viața noastră: asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 2012, pp. 190-191.
[7] Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei întâi și a doua către Corinteni, trad. de Florin Stuparu, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2005, p. 407.
Preot Cătălin VARGA
Parohia Jichișul de Jos
