Meditaţii

Meditație la Apostol – Romani 5, 1-10

Roadele îndreptățirii prin credință             

Iubiți frați și surori. Credința fără fapte moartă este în ea însăși ne spune apostolul Iacob (2, 26), iar apostolul Pavel insistă pe roadele Duhului care trebuie să caracterizeze viața oricărui credincios (Galateni 5, 22-23). Textul apostolului nostru (5, 3-5) rezumă această învățătură apostolică, insistând și el pe necesitatea rodirii faptelor bune ale credinței, fără de care nu există viață veșnică (1 Corinteni 6, 9-10). Viața unui creștin autentic trebuie să fie o viață de profundă asceză, de luptă cu patimile (1 Corinteni 9, 24-27), iar aceste semne ale lepădării de sine, sunt cele mai naturale roade ale îndreptării prin credință. Ce este această îndreptare prin credință amintită de sfântul Pavel?Substantivul grecesc dikaios din expresia apostolului Pavel „fiind noi îndreptățiți din credință” (5, 1) apare în Vechiul Testament cu sensul de “a face dreptate, a pune lucrurile în ordine[1]”, iar acțiunea orchestrării judecății îi revenea regelui (2 Regi 14, 1-20; 3 Regi 3, 16-28; Psalm 71, 1-2), însă în toate celelalte cazuri, evreii  își îndreptau deprecațiile spre YHWH – ultimul reper în materie de judecată[2]. Unul dintre derivatele acestui termen în Vechiul Testament este hiph’il – un verb ce accentuează nevinovăția, dreptatea, iar omul este declarat drept din pricina faptelor sale (Iov 27, 5; Isaia 53, 11; Daniel 12, 3). Deci, se accentuează restaurarea comunității sau a relațiilor divino-umane din perspectiva Legământului, îmbrăcând astfel o dimensiune etică[3]. În Noul Testament, îndreptățirea credinciosului trece de nivelul strict al eticii, și îmbracă profunde conotații duhovnicești, prin Jertfa de la Golgota, de unde Domnul Iisus Hristos Se comunică prin iubire omului, făcându-l pe acesta părtaș firii Sale divine (2 Petru 1, 4) și prin credința lucrătoare a creștinului ortodox (Romani 12, 1-2; Filipeni 2, 12-13), statornicind comuniunea divino-umană în zorii unei umanități transfigurate[4]. Această „îndreptățire din credință” vine prin harul Golgotei, și nu prin respectarea Legii lui Moise cum credeau evreii (Efeseni 2, 8-9; Filipeni 3, 6-7), este strict darul lui Dumnezeu făcut omenirii prin Fiul Său Iisus Hristos[5]. Însă această îndreptățire cere o sfințenie permanentă din partea omului (Romani 6, 12-19; Efeseni 4, 24; 2 Corinteni 4, 16; Coloseni 3, 9-10), răstignindu-și permanent omul cel vechi cu patimile lui (Romani 7, 17; 1 Corinteni 2, 2), pentru ca astfel să renască omul cel nou, omul cel tainic al inimii[6] (1 Petru 3, 4), care exersând virtuțile și înfruntând ispitele, își chinuie trupul său pentru ca sufletul să devină aur lămurit în foc, spune sfântul Ioan Gură de Aur[7]. Observăm că tema îndreptățirii din credință este strict legată de mântuirea omului, iar în teologia sfântului Pavel, și în întreg Noul Testament de altfel, mântuirea este un proces de sfințire permanentă. Teologia protestantă în schimb, prin persoana reformatorului Luther[8], afirmă că îndreptățirea omului, adică mântuirea lui, vine doar prin Jertfa Domnului și atât, omul nu mai trebuie să facă nimic pentru mântuire, toată dreptatea lui Hristos este transferată lui în mod juridic, aș spune eu, ca pe ceva magic, denaturând astfel întregul efort ascetic al credinciosului, după cum reiese el din versetele amintite mai sus. Atât teologia protestantă cât şi cea catolică, spune părintele Stăniloae[9], a redus prin teologia lor juridică, conţinutul eficienţei transformatoare a lui Hristos Cel Înviat asupra istoriei, aceştia insistând doar pe mântuirea care ni se dăruieşte nouă doar prin Jertfa lui Hristos şi nu prin trupul jertfit, înviat şi îndumnezeit al lui Hristos. Aceasta este o concluzie de drept a înţelegerii mântuirii ca pe-o satisfacţie adusă de Hristos Tatălui, sau ca pe o ispăşire suportată de El în mod juridic, drept echivalent pentru căderea noastră în păcat. Meritul preotului Stăniloae este indiscutabil şi în această problemă[10], el vine şi spune că mântuirea ni se dăruieşte nu neapărat prin Jertfa lui Hristos cât prin Trupul Său jertfit, înviat şi îndumnezeit. Trupul înviat al Mântuitorului este un izvor de curăţie şi putere pentru noi, de pnevmatizare care ne conduce spre învierea noastră, ea fiind rezultatul firesc al comuniunii noastre cu Dumnezeu[11]. Deci suntem datori să lucrăm neîncetat la mântuirea noastră, nu să dormim sufletește, culcându-ne pe-o ureche, că am fost mântuiți, și nu mai avem nimic de făcut decât să credem, după cum susțin unii[12], traducând insistent, în dezacord cu întreaga teologie paulină, doar nuanța de pasiv (îndreptat) a verbului „a fi îndreptat”. Prin urmare, „nu suntem încă neprihăniți, ci numai socotiți ca neprihăniți, în nădejdea că vom ajunge odată starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduință, ci în realitate”, spune fratele Traian Dorz[13]. Să luăm aminte! Amin.     [1] Francis Brown, The Brown-Driver-Briggs Hebrew and English Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1907. [2] Henri Cazelles, “A propos de quelques textes difficiles relatifs a la justice de Dieu dans l’Ancien Testament”, in Revue Biblique, no. 2, 1951, p. 169. [3] R. Laird Harris, Gleason L. Archer, Bruce K.Waltke, Theological Wordbook of the Old Testament, Moody Press, Chicago, 1980, pp. 947-949 [4] Daniel G. Reid, Dicționarul Noului Testament, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 313. [5] G.Walter Hansen, The Letter to the Philippians, William B.Eerdmans Publishing Company, Michigan, 2009, pp. 228-229. [6] Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, 2014. [7] Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, traducere de Theodosie Athanasiu, Editura Sofia, București, 2007, p. 95. [8] Martin Luther, Explanations of the Ninety-Five Theses, coll. „Luther’s Works”, vol. 31: Word and Sacrament, Fortress Press, 1960, p. 190. [9]  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 78. [10] Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2002, pp. 143-144. [11] Cătălin Varga, “Mântuirea și Îndumnezeirea omului prin har, ca extindere a relațiilor treimice la oameni. Contribuția părintelui Dumitru Stăniloae”, în Revista Altarul Reîntregirii, nr. 2, 2014, pp. 176-178. [12] Emanuel Conțac, Dilemele Fidelității. Condiționări culturale și teologice în traducerea Bibliei, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2011, pp. 276-277. [13] Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2010, p. 229.

Preot Cătălin VARGA Parohia Jichișul de Jos

Lasă un răspuns