Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Meditaţii la Apostolul din duminica a 4-a după Rusalii – Romani 6, 18-23 –

Meditaţii la Apostolul din duminica a 4-a după Rusalii – Romani 6, 18-23 –

Meditaţii la Apostolul din duminica a 4-a după Rusalii – Romani 6, 18-23 –

Traian DORZ

Versetul 18

…Robi ai neprihănirii

Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.

O dată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia sau ca o unealtă a lui… Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poată împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.

Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire… Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.

Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.

Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Iisus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.

Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea inimii noastre pe Domnul şi Mântuitorul nostru! Numărul binefacerilor Sale faţă de noi este nesfârşit.

Starea în care ne-a adus răscumpărarea Lui este o înfiere dumnezeiască. Nu nişte robi ne-a făcut El, ci nişte fii iubiţi şi scumpi lui Dumnezeu, Tatăl Său, Care prin El ne-a înfiat şi pe noi, atrăgând asupra noastră, din partea Lui, nu numai toată dragostea Tatălui, ci şi toate bogăţiile binecuvântărilor Sale.

Apoi, Răscumpărătorul nostru Iubit a făcut să fim socotiţi vrednici de încrederea lui Dumnezeu – şi, astfel, să ne ia împreună-lucrători cu El la opera măreaţă şi veşnică a mântuirii sufletelor, a propovăduirii Evangheliei Sale măreţe şi a venirii Împărăţiei Lui fericite.

În felul acesta, noi nu mai suntem doar nişte robi, chiar fericiţi, de data asta. Ci devenim nişte colaboratori, nişte prieteni, nişte asociaţi ai lui Dumnezeu. Domnul Iisus a spus odată ucenicilor Săi: Nu vă mai numesc robi, fiindcă robul nu ştie ce face stăpânul său, ci vă numesc prietenii Mei, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu (Ioan 15, 15).

Iată în cât de fericită robie-înfiere am fost strămutaţi noi prin dragostea răscumpărătoare a Domnului şi Stăpânului nostru iubit, Iisus Hristos.

Şi iată la cât de mult ne îndatorează pe noi harul acestei stări de negrăită strălucire, faţă de El…

Versetul19

…Să ajungeţi la sfinţirea voastră

Să ajungem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă, după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre, din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.

Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece, dacă noi, care eram atât de harnici în ce priveşte răul, când eram sub robia Satanei, iar acum, când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu, am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta, oare, că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?

Dacă, atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi… să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi, – oare acum, când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi altfel nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?

Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, – şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-l citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului, – şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţiile lumeşti, – şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească – atunci ce fel de credincioşi suntem noi?

Unde este, atunci, dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?

Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns, de Dumnezeu, ci şi pe faţă, de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).

Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească.

Author: Editor

Comentarii

  1. Slăvit să fie Domnul!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!