Imperfecțiunea (nedesăvârșirea) sufletului omenesc se manifestă prin faptul că el uită lucrurile importante și le tine minte pe cele deșarte. Uită ceea ce nu trebuie să uite şi ține minte ceea ce trebuie să uite. Aplicând aici binecunoscutul proverb, am putea spune fiecărui om: „Spune-mi ce uiți și ce îți amintești și eu îți voi spune cine ești”
Să începem, așadar, să ne întrebăm pe noi înșine ce anume ținem minte noi, oamenii, și, mai ales, noi, credincioșii, și ce uităm. Ne-aducem noi aminte întotdeauna de Cel ce ne-a dat viață? Nu uită, sufletul nostru de Dumnezeu? Ne-aducem noi aminte faptul că Cel ce ne-a creat, este întotdeauna cu noi, chiar dacă noi nu suntem întotdeauna cu El? Ne-aducem noi aminte faptul că Duhul Sfânt pătrunde în toate cugetele noastre, citește gândurile noastre și judecă intențiile noastre? Ne-aducem noi aminte că Hristos cel Viu, Care trăiește în lume, este cea mai mare Sfințenie, Curăție, Adevăr și Iubire? A reținut, oare, memoria noastră poruncile Lui și legile, pe care Domnul le-a dat pentru viața noastră și mântuirea ei în veșnicie?
Rămân, oare, în sufletul nostru cuvintele lui Hristos, pline de o asemenea putere a dragostei și a încrederii în noi, că ne numește fii și frați, nu argați, și cu atât mai puțin – dușmani ai Săi, deși noi, făcând rău, ne asemănăm mai mult cu dușmanii Săi. Ne-aducem noi aminte faptul că Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat și a stat alături de noi, a vorbit în limba noastră și ne-a învățat să-l vedem în noi înșine și în ceilalți pe omul lăuntric, duhovnicesc, prieten cu Dumnezeu? Și mai mult, ne-aducem noi aminte cum a fost renegat Hristos, cât de puțini apărători a avut El, cum nu s-a găsit pentru El un loc pe pământ nici în prima, nici în ultima Lui clipă pământească? Dar, precum fulgerul, care iese de la răsărit și se arată până la apus (Matei 24, 27), în chip minunat, tainic, incontestabil Hristos a înviat, s-a ridicat din mormântul Său și S-a arătat ucenicilor săi celor mai apropiați, celor 12, și celor 70, și L-au recunoscut, și El le-a dat oamenilor nădejde nesfârșită. Ne-aducem noi aminte cum El S-a înălțat apoi la cer și S-a ascuns în lumea nevăzut ca să stea mai aproape de fiecare suflet pe pământ, să stea în chip desăvârșit în pragul fiecărei case omenești? Ne-aducem noi aminte că îngerii și duhurile sfinților îi înconjoară pe oameni și sunt foarte aproape de cei care îi cheamă?
Reține, oare, memoria noastră, oriunde am fi, acel adevăr, că viața noastră pământească, scurtă se află întotdeauna la numai un fir de păr distanță pe pământ de marea lume nevăzută și în fiecare clipă putem fi chemați în lumea cealaltă, la Judecata cea din urmă a Dreptății Cerești? Ne-aducem noi aminte acestea întotdeauna și, mai ales, atunci când o povară, o greutate, care apasă sufletul, pătrunde în noi și o voce lăuntrică ne șoptește cuvinte măgulitoare, să se încline spre rău? Ne-aducem noi aminte atunci de Dumnezeu, strigăm noi către El? Ne-aducem noi aminte, după păcatul nostru, că Domnul cel Milostiv ne-a dăruit și calea restaurării duhovnicești prin pocăință? Ne-aducem noi aminte, în clipele de deznădejde, că Domnul este Îndelungrăbdător, iar în momentul ispitirii de către rău – că Domnul este Drept Judecător? Și, uitându-ne la oamenii din jurul nostru, ne-aducem noi aminte că Domnul nostru este și Domnul lor; că Tatăl nostru Ceresc este și Tatăl lor; că Judecătorul lor este și Judecătorul nostru?
Ne-aducem noi aminte că omul se îndreptățește sau se osândește numai din faptele sale, dar că fără credință, dar, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu?(Evrei 11,6[nota redactorului]) Asemenea comori duhovnicești ale adevărului și ale nemuririi le poate păstra memoria noastră, viața noastră. Fericit cel ce cunoaște adevărul Iubirii lui Dumnezeu față de noi. În nimic altceva neștiind să nădăjduiască, el își pune nădejdea în Iubirea lui Dumnezeu și trăiește în Iubirea Domnului său.
Nu despre orice, ci despre cel mai important lucru am întrebat conștiința și memoria omenească. Iar acum vreau să întreb uitarea omenească.
Uitare, ai înghițit tu, oare, toate nedreptățile vieții mele, toate necazurile și toate durerile, toate temerile vieții mele? Ai înghițit tu, oare, deșertăciunea vieții din trecut, toate experiențele ei neînsemnate, neînțelegerile, vorbele deșarte, certurile și frământările ei inutile? Numai pe câmpul, curățit de uitarea deșertăciunilor, crește înțelepciunea.
Uitare neînfricată, tu, precum apa curată de izvor, iei cu tine praful pământului și îl îneci în tine, fără a-ți pierde sclipirea și puritatea ta. Și om poate fi numai cel care în chip înțelept uită de sine, aducându-și aminte numai de Dumnezeu și de dreptatea Lui.
Prin sfânta noastră uitare și strălucita noastră memorie vom intra în viața cea adevărată (duhovnicească).
Arhiepiscop Ioan ( Șahovskoi) / Primejdia păcatului mic
