Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Memoria vie și memoria comunicațională a evenimentul Marii Uniri de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918)

Memoria vie și memoria comunicațională a evenimentul Marii Uniri de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918)

Memoria vie și memoria comunicațională a evenimentul Marii Uniri de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918)

Lansarea cărţii „Omilii pe timp de război” – Pr. Drd. Cătălin Varga

Pr.drd. Cătălin Varga

            Recursul la memorie, este o întâlnire cu istoria, este o pulsație plină de carne a veșniciei neamului nostru. Rememorarea evenimentelor Primului Război Mondial, a fost dintotdeauna un act ce înobilează dar și condamnă în același timp: istoria înobilează pe cel ce își asumă paradigma eroului ce stă de veghe la trăinicia neamului său, mai ales pe timp de război, dovedind prin probitate, că este vrednic de memoria înaintașilor săi; dar tot istoria îl condamnă pe acel ins, care a îngropat pe sub straturi de uitare și nepăsare, jertfa părinților lui. A scoate de la sertar, această pagină de istorie românească pură, doar cu ocazia momentelor de Centenar sau Jubileu, ca mai apoi să o îndeși printre alte pagini prăfuite, nu este altceva, decât apanajul spiritelor mediocre. Starea de 1 decembrie, starea de verticalitate românească, se cere nu doar rememorată, ci asimilată într-o continuitate de spirit, născătoare de preafrumos mântuitor.

            Trecutul istoric este un referențial esențial pentru omenire, iar accesul la trecut, accesul la izvoare, este un fenomen complex, care cunoaște mai multe faze. Acestea sunt dispuse pe două paliere: mai întâi avem memoria vie – la care noi trăitorii Centenarului, nu mai avem acces decât prin mărturiile martorilor oculari[1]; și mai avem elementele comunicaționale cu alți membri ai grupurilor sociale din care facem parte, acestea devenind parte integrantă a ceea ce istoricul Jan Assman[2] numea în studiul său, Communicative and Cultural Memory – memoria comunicațională sau memoria culturală. Una din formele esențiale ale acestei asumări sunt comemorările  – prin care societățile sau instituțiile, actualizează diverse structuri ale trecutului, atât pentru a legitima ordinea religioasă, socială și culturală existentă dar și pentru a servi la schimbarea în bine a unor realități curente[3]. Spre exemplu, toți ne plângem că la primul ei Centenar, România Mare este mai dezbinată ca oricând. Așa o fi, însă când vom simți lăuntric, precum Regina Maria și soțul ei Regele Ferdinand (cu ocazia celebrării nunții lor de argint la data de 10 ianuarie 1918), că ei pur și simplu sunt una cu țara, și țara este una cu ei, atunci și numai atunci, vom înțelege că puținii necredincioși, dizidența ce întreține starea de dezbinare a românilor, cei ce sunt de partea cealaltă, în tabăra lui Iuda – pur și simplu nu contează! Cât timp noi simțim, vorbim și iubim românește, nu ne poate înfrânge nici un dușman! Dacă bobâlneanul nostru, tatăl Alexandru Vaida-Voevod, nu credea trup și suflet în cauza copilașului nou născut – România dodoloață, atunci când ne-a reprezentat în fața tuturor detractorilor occidentali, România Mare, visul de-o eternitate al strămoșilor noștri, ar fi rămas un simplu vis și nimic în plus – căci nu ne-ar fi recunoscut Marile Puteri. Însă visul a devenit realitate, fiindcă a existat cel puțin un român adevărat – de astfel de politicieni ducem noi lipsă!.

            Exercițiile de memorie comunicațională cunosc mai multe faze. Prima fază este dimensiunea palingenezică a României Mari. Termenul de palingenezie a fost introdus în vocabular de către Ion Heliade Rădulescu fiind la bază un compus grecesc, unde palin înseamnă “din nou” iar ghenesis se traduce prin “a se naște, a deveni[4]” – cuvântul fiind prezent o singură dată în Noul Testament, în textul din Matei 19, 28 unde Mântuitorul, le promite apostolilor Săi că la nașterea din nou a lumii (gr. palinghenesis) ei vor judeca omenirea. Heliade preia termenul biblic și-l introduce în cultura română cu scopul de a defini arta regenerării din propriile sfărâmături[5]. România Mare ca proiect național, a însemnat arta regenerării teritoriale din propriile dărâmături. Ideologia palingenezică de redeșteptare națională a fost elaborată pentru prima dată de către scriitorii romantici, la jumătatea secolului al XIX-lea, după abolirea regimului fanariot. Principalul element al ideologiei a fost destinul mesianic al românilor, care printr-o politică de unificare națională, integrată în cultul lui Mihai Viteazul[6] și a protectorului său, comandantul oștirilor cerești – Arhanghelul Mihail, românii să-și elibereze teritoriile de orice stăpânire străină. Această viziune regenerativă a istoriei românilor era încapsulată de Heliade, în epopeea românească Mihaida, publicată pentru prima dată în 1847[7].

            Revoluția de la 1848 și lupta pentru unirea Moldovei cu Țara Românească, s-au desfășurat tot sub semnul palingeneziei, ideologie adaptată vremurilor de atunci de către Nicolae Bălcescu și I.C. Brătianu. Cultul lui Mihai Vitezul a fost revitalizat după instituirea monarhiei constituționale în 1866 și întronarea dinastiei de Hohenzollern. Domnitorul medieval Mihai Viteazul, avea să-i stea drept paradigmă, misiunii regelui Carol, de a reuni toate teritoriile românești.

            Încoronarea noului Rege Ferdinand în 1914, și participarea României la Primul Război Mondial, au fost plasate, de către animatorii doctrinei naționalismului mesianic, tot sub semnul lui Mihai Viteazul unificatorul și a patronului său Arhanghelul Mihail[8]. În discursul rostit cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand, politicianul Nicolae Filipescu profețea că noul Rege fie avea să moară pe câmpul de luptă la Turda, fie se va încorona domn al tuturor românilor la Alba Iulia[9]. Acest ideal național a fost asumat pe deplin de noul domn, chiar cu prețul de a declara război țării în care se născuse, Germania. Proclamația Regelui Ferdinand I din 28 august 1916 ce anunța intrarea României în războiul mondial împotriva Austro-Ungariei, era plină de accente mesianice, în tradiția discursului palingenezic de regenerare națională prin sacrificul suprem[10]. Iar profeția lui Filipescu, se va împlini în data de 15 octombrie 1922, când Regele Ferdinand va fi încoronat în Catedrala de la Alba Iulia, drept domn al tuturor românilor[11].

            A trecut aproape un secol de la acea istorică încoronare și un Centenar de la Marea Unire a tuturor românilor; însă îndemnul sau porunca: “Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane”, încă mai răzbate în urechile poporului român. Condiția de cocârjați ai istoriei, se pare că încă tot nu ne-a părăsit, chiar și acum când vorbim fulgurant despre o Românie unită. Cocârjat este încă trupul acesta românesc, și intenționat este ținut așa, de egocentrismul Marilor Puteri. România mea unită, astăzi la primul ei centenar, a devenit o mamă nefericită, care de 78 de ani, de când i-a fost răpit copilul Basarabia de la sân, poartă în pântece un făt mort – iar acest făt mort este nepăsarea. Trăim cu toții sub pericolul septicemiei, am intrat pe un sens unic unde domnește o singură întrebare: ne mai pasă de fratele basarabean, mai este preocupată mama noastră să-și recapete feciorul? Pentru că trupul sfâșiat al patriei (Basarabia) păstrează legătura cu pământul rupt (România), așa cum omul viu simte durere în spațiul brațului amputat, spunea cândva ÎPS Anania[12]. A ființat cel puțin un român, poet de meserie[13], care a resimțit durerea amputării toată viața sa, căruia i-a păsat cu vârf și îndesat de fratele său mai mic și pe care l-a așteptat să se întoarcă acasă, iar în dorul său nemistuit, scria următoarele:

În vremea putredă și goală / Pe mine, frate, cum să-ți spun, / Pe mine m-au mințit la școală / Că-mi ești dușman, nu frate bun. / Din Basarabia vă scriu, / Dulci frați de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot și prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut”.

            Ca o necesară digresiune, se spune că în Moldova artificială, statul inventat de Stalin, într-un sătuc ce încă simțea românește, cu ocazia manifestărilor bolșevice, este trimisă o coțofană sovietizată cu tot felul de daruri pentru românii oropsiți de acolo. Primarul satului, alături de doamna directoare și de către elevi, o așteaptă cu onorurile cuvenite pe doamna de la Moscova. După sosirea acesteia, este scos în față un băiețel frumos la chip și la suflet pentru a recita o poezie în cinstea invitatului comunist. Și începe copilașul: “Această toamnă românească”… Coțofana, îl întrerupe corectându-l: Nu așa bre, spuni pi moldoviniești. Copilul nedumerit, fără să înțeleagă prea multe din vechile intrigi teritoriale, reia: “Această toamnă românească”… Partizana noii orânduiri, iarăși îl apostrofează: pi moldoviniești, pi moldoviniești! Copilul întristat, neînțelegând nimic, cu lacrimi în ochi se uită nedumerit la învățătoarea lui, care îi face semne discrete să continue pe românește, iar eroul nostru declama cu aplomb: “Această toamnă românească”… Indignată tovarășa, și-a luat catrafusele și darurile și a pleacat cu gând amenințător, însă peste sărăcita Basarabie se așternuse o bogată toamnă românească! Fiindcă deși le-au luat tot, lăsându-i goi în mijlocul turpitudinii, nu le-au putut lua și sufletul, căci el a rămas nesovietizat, a rămas până astăzi suflet românesc!.

            Copilașul acesta este întreaga Basarabie într-un cuvânt, care plină de-o demnitate dacică, nu-și negociază sufletul românesc în fața niciunui defetist de origine. Pentru că acest copilaș, și odată cu el, întreaga Moldovă a Sfântului Ștefan, a înțeles că România are un caracter unitar ontic, pecetluită iconic după Chipul Sfintei Treimi. Trei zone: Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre egală în trei reliefuri – munți, dealuri și câmpii, sunt locuite de trei populații care, deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au înțelesurile comune și habitudinile specifice unui popor unitar. Este însăși profunzimea formulei treimice: despărțită în unire spre a fi mereu unită-n despărțire! România este singura zidire pământeană, din perspectiva unor riguroase cercetări, a cărei minunată arhitectură face ca toate apele ce-i izvorăsc, din toate cele trei zone, să se adune una-ntr-alta, vărsându-i-se în cel mai mare fluviu european, care vine aici, se întregește cu aceste ape și făurește o deltă, ea însăși fenomen unicat al Pământului. Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această țară este continuă și la vederea tuturor!, afirmă cu tărie scriitorul Constantin Ciomâzgă[14]. Datorită acestui destin treimic – după Chipul lui Dumnezeu, Basarabia nu se poate rupe de Patria Mamă, căci ar însemna o schimonosire a iconicului românesc, după cum îl numea Părintele Ghelasie. Acest adevăr l-a înțeles copilașul din poveste, iar o dată cu el întreaga Moldovă! Dar oare noi românii de azi, mai înțelegem? Mai suspinăm noi de rănile fraților noștri basarabeni? Mai dorim noi să așezăm pe harta Europei, România Mare, România dodoloață?…

            A doua fază a recursului la memoria comunicațională, vizează decantarea de impurități istorice. Se tot afirmă cu tărie de unii profesori de istorie, care au în spate o carieră strălucită, că jertfele soldaților au fost aduse pe altarul patriei fără rost, căci și fără ele, România Mare, tot s-ar fi putut realiza; și mai mult decât atât, românii transilvăneni nu ar fi dorit de fapt realizarea unirii cu patria mamă, spune același profesor[15]. Iar alții, cum că realizarea proiectului național, este strict meritul omului de rând, monarhia neavând nici un merit[16]. Însă lucrurile nu stau tocmai așa. Primului, i-a răspuns cu multă acribie științifică, domnul rector al Universității Babeș-Bolyai și președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop[17], într-o recenzie cât un adevărat tratat de istorie. În cele ce urmează, îi voi răspunde strict doar celui de-al doilea.

            La Consiliul de Coroană din 27 august 1916, Regele Ferdinand s-a pronunțat pentru intrarea României în Război alături de Antanta, spre indignarea lui Petre P.Carp[18], care a ținut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern – adică un german la origini, și că nu are voie să atace Puterile Centrale[19]. Dincolo de orice comentariu răutăcios, dacă a declara război propriei tale familii, pentru că aceasta caută subjugarea poporului peste care ai fost uns Rege, și dacă așezarea idealului național deasupra tuturor intereselor personale, nu înseamnă nimic pentru unii profesori de istorie,  atunci nu mai rămâne de adăugat nimic. Dar totuși, aș mai adăuga ceva.

În toată această perioadă crâncenă din istoria României, când iminența morții era la orice pas, a viețuit o femeie plină de curaj, o mamă temerară, care ziua și noaptea, fără garda personală, intra în cocioabele primitive ale refugiaților împărțind daruri, traversa munții pe vreme bună sau proastă pentru îmbărbătarea regimentelor române, se spăla într-un lighean de campanie și mânca alături de ofițeri din mâncarea lor improvizată, împingea mașina când aceasta rămânea împotmolită în norori, vizita spitalele răniților de război, plini de boli infecțioase, fără a se teme că ar putea contacta vreun virus mortal – dar mai presus decât toate, trăia în condiții periculoase de front, cu obuzele inamicului care cădeau prin apropiere împrăștiind sentimentul morții în orice ceas[20]. Această eroină fără egal este Regina Maria, soția regelui Ferdinand  (regii care n-au contribuit cu nimic la înfăptuirea României Mari, după cum spun unii), și care în memoriile sale, subliniază ziua de 12 septembrie 1916 când, vizitând un spital de răniți de pe front din preajma Bucureștiului, mărturisea următoarele:

            “Toți mă salută cu o bucurie emoționantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri și țigări. Cu cei grav răniți stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor, acesta e refrenul etern, fiecare viață măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu împărăteasa tuturor românilor… Unul, groaznic rănit de un glonț, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nicio altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. Rău m-au lovit, Mamă Regină, mi-a spus, rău m-a lovit dușmanul! Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. Mă doare, Mamă Regină iar apoi refrenul etern: dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor. N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat, l-am văzut ca prin ceață din cauza lacrimilor. E ciudată povara atâtor priviri – nu știam cât de grea poate fi. Atâția ochi, unii după alții, și toți mă privesc pe mine[21]”.

            După lecturarea acestor pagini de jurnal, ar trebui să se rușineze toți detractorii monarhiei, care îmbrățișând demagogic partide roșii sau galbene, întru vandalizarea României Mari, au tupeul să lanseze tot felul de ignominii. În cele mai negre momente ale războiului, Regina Maria a întruchipat speranța unui neam întreg întru realizarea deznodământului fericit – această prințesă britanică la origine, nu a încetat niciodată să creadă (chiar și irațional) în victoria finală a realizării visului românesc de aur. Chiar și atunci când România ajunseseră asemenea unei insule înconjurată de flăcări, când Regele și guvernul lui Brătianu se retrăseseră rușinoși la Iași din calea inamicului german, când România rămăseseră fără nici o susținere din partea vreunui Aliat[22], când printr-un concurs de împrejurări nefaste, se semnaseră în taină pacea separată de la București-Buftea prin care România era la un pas de marea nenorocire[23]; ultima ratio regis rămânea faptul că Regina Maria era o britanică ce nu ceda cu una cu două, făcea parte dintr-o nație ce nu suporta să se dea înfrântă, iar sângele ei englezesc refuza să accepte dezastrul cât timp mai rămânea o firavă și palidă șansă de luptă[24].

            Și a învins în cele din urmă, iar în mijlocul delirului de nedescris al bucureștenilor, la data de 1 decembrie 1918, Regina Mamă intră călare, biruitoare, în București, în fruntea armatei regale române, alături de soțul său Regele Ferdinand și de generalul francez Berthelot cel care a contribuit decisiv la reorganizarea armatei române[25] – pentru a împlini visul de veacuri al României (toate aceste scene au fost imortalizate într-un album fotografic intitulat Entrée triomphale de la Famille Royale a Bucarest par la gare de Mogoșoaia aprés la guerre 1916-1918. Défilé des troupes alliées). Pot spune fără a promova onctuozități de limbaj că, nu avem dreptul să uităm, istoria românilor nu ne va ierta dacă vom escamota în stil academic faptul că România Mare se naște cu monarhia în fruntea ei! Legat de frunte, un mic detaliu. Nepoții martorilor oculari ai evenimentului, mărturisesc că în momentul în care s-a rostit public declarația de unire de la Alba Iulia, într-un delir colectiv, amprentat de jubilații nesfârșite, toți participanții și-au scos căciulile de pe frunți, și le-au aruncat cât mai sus. Evident că nimeni nu și-a mai găsit propria căciulă, ci a luat-o pe-a celuilalt. Ce gest de unitate mai presus decât acesta să ne mai putem dori?…

            Ultima fază a memoriei comunicaționale sau culturale, vizează în linii mari însemnătatea Marii Uniri. Din păcate, ea a fost eludată cu intenție din conștiința publică, încât astăzi la primul nostru Centenar, se vrea de către unii, ștergerea memoriei. Însă ea nu poate fi ștearsă cât timp mai există români ce trăiesc cu abnegație starea de unitate, starea de 1 decembrie! În tot acest timp de vitregie fraternă, a existat și încă mai există o instituție, blamată și supusă constant oprobiului public, de cele mai multe ori cu injustețe și cabotinism, căruia îi pasă și îl trece pe pomelnic la fiecare Sfântă Liturghie, pe acest frate nefericit al ei, pe fratele basarabean, în nădejdea reîntoarcerii lui acasă, iar această instituție milenară este Biserica. Preoții noștri, încă mai cred trup și suflet, într-un 1 decembrie de poveste, când România Mare, România dodoloață, va întinde masa de la Tisa și până dincolo de Prut, și va sărbători cu prescură și vin liturgic, Liturghia străbunului simțământ unitar românesc. Pentru că tot preoții noștri, în special clericii militari, la cot cu soldații martiri ai neamului, au contribuit decisiv la înfăptuirea primei Liturghii de acest fel, la 1 decembrie 1918, Liturghia unității poporului român, care nu cunoaște decât o singură strană. Cunoașterea jertfei depuse, de către Biserica Ortodoxă Română la înfăptuirea mărețului ideal, devine o sarcină stringentă în contemporaneitate, când atacul programat și calomnios la adresa ei, a devenit un fel de sport național. Cred că dacă românul de astăzi, ar înțelege cât datorează Bisericii, pentru simplul fapt de a fi cetățeanul unui Stat suveran, nu s-ar mai raporta cu atâta ușurătate la această instituție milenară.

            Însă detractorii de serviciu, încă dau dovadă din plin de lipsă de deontologie profesională, așa numiții jurnaliști care încă doresc mistificarea adevărului istoric, prin scoaterea lui din context. Spre exemplu, cei care spun că a fost o oarecare lipsă de entuziasm din partea elitelor bisericești din Transilvania, au până la un punct dreptate. Sunt cunoscute circularele episcopilor Mangra, Papp și Cristea (viitorul patriarh) din anul 1916, care incriminau gestul de intrare al României în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Însă contextul a fost de-o asemenea împrejurare. În primul rând nu trebuie să uităm faptul că acești episcopi erau sub stăpânire străină, iar contextul imperialist subjugant, impunea Bisericii Ortodoxe o autocenzură. Mai mult decât atât, în Imperiul Austro-Ungar, se punea serios problema loialității, popoarele asimilate Imperiului, trebuiau să ofere în mod practic, fapte clare care să le certifice dragostea și supunerea față de împăratul de la Viena. Episcopii noștri au dorit ca românii să nu se răscoale încă împotriva stăpânirii supreme din Transilvania, nădăjduind că prin gestul acesta, la finele războiului, populația de aici, dacă va rămâne loială și supusă, va primi și ea, o serie importantă de drepturi recunoscute internațional. Fiindcă nimeni nu se aștepta în anul 1916, la faptul că vechiul Imperiu se va destrăma, iar popoarele vor beneficia de dreptul la autodeterminare. Dar mai este un aspect foarte important. Oamenii Bisericii din Transilvania aveau deplină încredere în Germania că va româniza într-un fel teritoriul, căci dăduseră semnale puternice înspre aceasta[26]. Încrederea față de ruși scăzuseră o dată cu răpirea Basarabiei în 1812; iar datorită geniului lui Vaida Voevod care trimiseseră la București o scrisoare secretă la data de 27 februarie 1915, dând pe față planurile secrete dintre Ungaria și Rusia în chestiunea Transilvaniei, încrederea într-un posibil aliat rus, scăzuseră drastic. Iată ce-l informa pe prim-ministrul Brătianu, deputatul Parlamentului de la Budapesta, Vaida-Voevod:

            “Faptul că rușii neîncetat le fac maghiarilor avansuri pentru încheierea unei păci separate, în care caz li s-ar garanta independența statului ungar și care ar fi singurul mijloc spre a salva Transilvania de cucerirea română, dovedește o slăbire a Rusiei… Este evident că România nu poate căuta o apropiere și o rezolvare a chestiunii românilor din Austro-Ungaria nici la Budapesta nici la contele Tisza de la Viena care este astăzi dictatorul Monarhiei. Cheia situației este însă la Berlin[27]”.

            Acesta este motivul pentru care episcopii noștri îndemnau la război de partea Germaniei și nu împotriva ei, căci nu se mai vedea o altă rezolvare a problemei Transilvaniei decât din partea germanilor – și nu că Biserica ar fi fost împotriva Marii Uniri, după cum susțin cu nerușinare unii.  Dacă Miron Cristea n-ar fi dorit unirea, nu ar fi fost prezent pe câmpia libertății la Alba Iulia alături de episcopul Hossu și de cei peste 1200 de politicieni și delegați, ce-au semnat actul de unire, profitând pe această cale de convenția politică a președintelui american W.Wilson, care apăra dreptul la autodeterminare al popoarelor vechilor imperii – pe baza acestui drept internațional, și doar pe baza acestuia, au putut transilvănenii să se unească cu România, astfel încât Marea Unire să fie recunoscută și de către Marile Puteri, altfel întreaga acțiune ar fi căzut sub incidența ilegalității[28].

De fapt au fost unii care cu obstinație n-au dorit să recunoască legitimitatea actului Unirii – vecinii noștri unguri. Discursul de adio al lui Vaida din Parlamentul de la Budapesta, încerca să-i facă pe unguri să înțeleagă că nu se pot împotrivi voinței de unitate a poporului român, și cu o doză de ironie fină, la despărțirea de ei, îi înștiința că de acum el românul pleacă, lăsându-i pe aceștia să discute în familie[29]. Cu alte cuvinte, o butadă ce anunța ruperea României de Ungaria. Este evident că ungurimea de atunci n-a asimilat acest sfat înțelept, ci a tot privit cu insistență prin fereastra către Carpați, jinduind și complotând; dar țăranul român frumos la chip (precum copilul nostru basarabean din povestea de mai sus), a știut în 1919 să le ofere ungurilor o lecție de dârzenie românească, arborând deasupra Parlamentului de la Budapesta cel mai glorios steag țărănesc: opinca – lăsând să se înțeleagă că opinca românească nu se confecționează din material unguresc. Armata română transilvăneană, le-a dovedit ungurilor atunci, și prin ei întregii lumi, că românul creștin, nu se răzbună niciodată (el neavând în istoria sa momente de subjugare a altor popoare). Românul creștin, care a fost în permanență strivit și călcat în picioare cu brutalitate, când i se oferă și lui șansa împilării, el doar își așează discret piciorul deasupra, în gest simbolic – fără a strivi și fără a călca (de aceea spunea și poetul Blaga că el nu strivește corola de minuni a lumii, învățând pe viu de la înaintașii săi). Pentru că românul, fiind un adevărat gentilom, lasă copiilor săi, următoarele cuvinte testamentare: “Să nu ne răzbunați când veți avea ocazia!”. Dar n-a fost această ofensivă militară doar o mostră de revanșă românească, ci a fost o acțiune salutară chiar pentru viitorul Ungariei, care era să fie comunizată mult mai devreme prin regimul lui Bella Kuhn, dacă nu intervenea atunci armata română din Transilvania, stopând tăvălugul sovietic.

            Revista “Curierul Israelit”, în 12 decembrie 1918, după ce amintea pe scurt istoricul Marii Uniri, concluziona următoarele: “Dar noi nu scriem pentru cei care nu vor să ne creadă. Scriem pentru noi înșine”. Precum spuneau evreii din România acum un secol, și noi știm că datorită dezbinărilor din țara noastră, mulți nu vor crede în toate manifestare culturale dedicate Marii Uniri consumate de-a lungul anului curent, și le vor trece pe seama activismului de serviciu. Dar noi nu spunem că iubim România dodoloață, pentru ca să ne creadă ei, ci postulăm aceasta, pentru noi înșine. Iar tuturor martirilor neamului nostru, le spunem cu seninătate: Posteritatea nu vă va uita niciodată!.

[1] Dar am putea totuși într-un singur mod să devenim contemporani cu evenimentul 1 decembrie 1918. Dacă vom reuși să-l asumăm lăuntric, în universul nostru sufletesc, evenimențialul va suferi un avatar: va trece din starea de simplă comemorare întru o adevărată reiterare. În sensul că, prin trăirea spirituală a paradigmei Marii Uniri, omul devine contemporan cu evenimentul iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum – amintirea unui fapt istoric de supremă importanță, devine sincronă cu faptul în sine.

[2] Jan Assman, “Communicative and Cultural Memory”, in vol. Cultural Memory Studies. An International and Interdisciplinary Handbook, (Astrid Erll, Ansgar Nünning eds.), De Gruyter, Berlin, 2008, pp. 109-118.

[3] Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, Editura RAO, București, 2018, p. LV.

[4] J.H. Moulton, G. Milligan, Vocabulary of the Greek Testament, Hodder and Stoughton, London, 1930, p. 476.

[5] Radu Tomoiagă, Ion Eliade Rădulescu. Ideologia social-politică și filozofică, Editura Științifică, București, 1971, pp. 33-40.

[6] Alexandru Moraru, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601) – Erou al Națiunii Române și Martir al Bisericii Străbune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018, pp. 19-21.

[7] Constantin Iordachi, “Cuvânt-înapoi”, în vol. Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, p. 721-723.

[8] Constantin Iordachi, “Cuvânt-înapoi”, în vol. Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, p. 724-725.

[9] Nicolae Polizu-Micșunești, Niculae Filipescu: Însemnări (1914-1916), Editura Universul, București, 1937, p. 26: “Ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam. Vei fi cel mai mare Voevod al Țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazu Domn al întreg Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei, adăugând pe deasupra strălucirea purpurei Regale; sau răpus în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi totuși sfințit ca erou național. De nu va fi nici una, nici alta, grozav mă tem că nici praf nu se va alege de țară și de dinastie! De aceea mărirea pe care ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi în Alba Iulia, sau să mori pe câmpia de la Turda”.

[10] Ferdinand, “Ordinul de zi al M.S. Regelui către armată”, în Universul, anul XXXIV, 28 august 1916, p. 1: “Ostași, v-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor Voevozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare a căror rămășițe zac în pământurile ce veți dezrobi, vă îndeamnă la biruință ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna. Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătați-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”.

[11] Nu întâmplător alege Regele să sărbătorească măreața încoronare la Alba Iulia, bine fiind știute simțămintele sale alese față de acest epicentru al unității tuturor românilor. Iată spre exemplu, cum se adresa dânsul într-un discurs public rostit la Alba Iulia: “Alba-Iulia, un nume care are un farmec pentru tot ce simte și cugetă românește. Aici a fost în timpuri vechi cetatea Marelui Voievod care fusese stăpânitor peste o Românie Mare. Aici este cuprinsă toată durerea, toate chinurile unui popor, care nu a vrut să aibă altceva sub soare, decât să-și exprime în graiul său, dorințele sale, așa de modeste. Eroi care au precedat generația de azi, au suferit aici, în Alba Iulia, pentru credința lor față de Neam și Dumnezeu. Martiriul lor a dat roade binecuvântate, căci tot aici, la 1 decembrie 1918, s-a votat alipirea acestor ținuturi la Patria-Mamă. De aceea, cu legitimă emoțiune, am călcat aici, înăuntrul zidurilor acestora, sfinte pentru memoria Neamului Românesc. Primirea ce am avut-o aici mi-a arătat că în inima populației acestor ținuturi tot același suflet de mai înainte trăiește. Să trăiască și în viitor. Aceasta i-o doresc”. A se vedea Nicolae Iorga, Regele Ferdinand I, Editura Paul Editions, București, 2018, p. 135.

[12] Mitropolitul Bartolomeu, Corupția Spirituală. Texte Social-Teologice, (Bogdan Ivanov, Radu Preda eds.), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 139.

[13] Grigorie Vieru (1935-2009).

[14] Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Editura Cartea Actuală, București, 2004, pp. 84-85.

[15] Lucian Boia, Primul Război Mondial: Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014, p. 81.

[16] Este vorba despre profesor universitar de la Facultatea de Istorie și Filozofie din Cluj-Napoca, care cu ocazia lansării la Dej, a cărții sale “De la Marele Război la România Întregită”, incrimina mitul regelui de carton sedimentat în conștiința publică, marșând pe ideea că monarhia nu are nici un merit la reîntregirea României din 1 decembrie 2018.

[17] Ioan-Aurel Pop, Istoria. Adevărul și Miturile, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 381 p.

[18] Despre acest politician al conservatorilor, istoria ne vorbește că era un caracter îndoielnic. Astăzi, unii eminescologi, vorbesc tot mai clar despre o posibilă asasinare a poetului Mihai Eminescu, prin întoxicare cu mercur, amendând mitul contractării așa numitului virus sifilitic – care este de fapt o mistificare a realității istorice. Cauza adevărată a morții se datorează activității publicistice a marelui poet la cotidianul “Timpul”, unde milita fervent pentru cauza românească a Transilvaniei, prin editoriale tot mai deranjante pentru aghiotanții Imperiului Austro-Ungar, care avea cu totul alte intenții cu privire la viitorul Transilvaniei. Politicianul P.Carp, dorind să-și mulțumească stăpânii, dă un ordin precis: “Să îl potoliți pe Eminescu!”. Și l-au potolit cu totul oamenii regimului, printre care se numără și Maiorescu – deci Eminescu este un adevărat martir al neamului, care a plătit cu viața sa, dorința realizării idealului național de reîntregire a Țării. A se vedea în acest sens Nicolae Georgescu, Cartea Trecerii: Boala și moartea lui Eminescu, Editura Piatra Seacă, Oradea, 2009.

[19] Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, p. LXVI.

[20] Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, p. LXII.

[21] Maria regina României, Jurnal de Război I (1916-1917), trad. de Anca Bărbulescu, Editura Humanitas, București, 2014, p. 129.

[22] Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie Ilustrată a Românilor, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 299-303.

[23] Liviu Maior, De la Marele Război la România întregită, Editura Rao, București, 2018, pp. 156-157.

[24] Maria regina României, Jurnal de Război II (1917-1918), (Lucian Boia ed.), Editura Humanitas, București, 2015, p. 436.

[25] A se vedea în acest sens editorialul intitulat “O mare sărbătoare națională”, publicat în România Liberă, anul IV, nr. 9, 3 decembrie 1918, p. 1.

[26] Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în prezent, trad. de Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 188-191.

[27] Scrisoarea secretă expediată la 14/27 februarie 1915, de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod, membru al Parlamentului din Budapesta, ministrului României la Berlin, Alexandru A.Beldiman, pentru informarea regelui Ferdinand I și a prim-ministrului Ion I.C.Brătianu, privind aspirațiile politice și starea de spirit a românilor din Austro-Ungaria, pp. 4-5.

[28] Mircea Gheorghe Abrudan, “1 Decembrie 1918, ca o zi de Paști”, în Lumina, 29 noiembrie 2018, p. 5.

[29] Liviu Maior, De la Marele Război la România întregită, p. 261.

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!