Mi-e dor să ascult o vorbire a unui frate bătrân, pe care, din experienţa vieţii lui cu Domnul, să-l văd vorbind cu lacrimi şi în cuvinte simple, pe-nţelesul tuturor. Sunt fraţi care se bagă în probleme de teologie, fără să le stăpânească, şi atâta le încurcă, de nici nu ştii ce-au vrut să spună. Acestea mi le spunea cu durere-n suflet, la începutul acestui an, un tânăr.
Aceste cuvinte m-au urmărit mereu de-atunci şi m-au frământat mult, răscolindu-mi amintirile frumoase din anii copilăriei şi ai tinereţii, când îi vedeam pe aproape toţi fraţii – fie în adunările mici din sat, fie în adunările mari – vorbind cu lacrimi, vorbind din inimă, vorbind cu foc, încât nu mă săturam să-i ascult… Dar, rând pe rând, aceşti fraţi s-au dus Acasă. Şi o dată cu ei s-a dus, parcă, şi focul cel ceresc al adunărilor noastre.
O, cu cât drag îl ascultam, şi câte lacrimi se prelingeau pe obrajii tuturor când ne vorbea fratele Traian! Nu te săturai să-l asculţi, ore în şir de-ar fi vorbit. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi alţii: pe fratele Popa Petru, omul cel bun, care vorbea cu lacrimi şi cu atâta putere din Cuvântul lui Dumnezeu, încât parcă nu mai trăiam pe pământ. Pe fratele Leon, care îşi depăna din însemnările sale multe amintiri duioase din lupta de pe fronturile Oastei. Pe fratele David, care, cu chipul de apostol, vorbea hotărât şi răspicat în ceea ce priveşte adevărata învăţătură a Bisericii noastre şi a Oastei Domnului şi despre portul cuviincios al surorilor în vârstă şi al celor tinere, mustrând aspru ţinuta şi mersul lumesc. Pe fratele Vasile Axinuţă, care, în fiecare vorbire, avea câte o istorioară cu tâlc care te făcea tot mai curios să-l asculţi, că mereu avea lucruri noi. Mi-aduc aminte cum povestea fratele Costică Pânzariu despre fratele Vasile Axinuţă că, odată, la o adunare mai mare, fratele Axinuţă a spus în vorbirea sa o istorioară, care, la un moment dat, a făcut întreaga adunare să râdă puţin. Şi, în momentul când fraţii au râs, şi-a dat două palme peste faţă cu atâta putere, încât toată adunarea a amuţit. S-a făcut dintr-o dată o linişte deplină, iar fratele Axinuţă a izbucnit în lacrimi şi a zis aşa: Dacă cuvintele mele, în loc să vă cutremure, să vă facă să plângeţi, ele v-au făcut să râdeţi, asta înseamnă că eu sunt un vorbăreţ, şi nu un vestitor al Evangheliei. Şi a tăcut şi s-a aşezat jos, continuând să plângă.
Apoi fratele Costică Pânzariu, care nu era adunare să nu vorbească cu lacrimi din Cuvântul Domnului şi de dragostea dintâi, când era alungat de părinţi şi bătut pentru că mergea la adunare, şi cum căuta câte un loc ascuns prin podul cu fân sau pe după un stog ori o căpiţă cu paie, să se roage. Fratele Titus, care stăpânea foarte bine învăţătura Bisericii noastre şi vorbea cu atâta pertinenţă despre Fecioria Preacuratei Maicii Domnului, de vieţile Sfinţilor, de însemnătatea lumânării, a Crucii, a icoanelor, a sfintelor Moaşte – la toate argumentând cu versete din Sf. Scriptură şi cu citate din Părintele Iosif sau fratele Traian. Fratele Opriş, pe care îl puneau fraţii să se urce pe-un scăunel când venea prin adunările de pe Valea noastră, pentru că era mic de statură, dar avea totdeauna cuvinte mari, care te înălţau spre ceruri. Fratele Gheorghiţă Simion, care ne mărturisea cu lacrimi despre Moţiunea din Septembrie 1937, cum l-au coborât fraţii pe Părintele Iosif pe braţe afară, în curte, redând cuvintele Părintelui: Mai curând sau mai târziu va fi o Oaste şi mai multe feluri de oşti. Dacă Lucrarea Oastei va ieşi din Biserică va fi orice altceva, dar Lucrarea Oastei nu va mai fi…
Apoi ce să mai spunem de cei pe care i-am avut până mai ieri alături de noi: pe fratele Moise Velescu, care cu atâta patos ne vorbea despre multele însemnări cu Părintele Iosif şi despre multe amintiri cu fratele Traian şi chiar cu fratele Marini. Fratele Costică Iacobuţă, care ţinea cu toată tăria la adevărurile de credinţă şi de trăire, vorbind cu apăs despre lupta împotriva păcatului. Şi nu în ultimul rând fratele Androne Aurică, cel care a purtat greul şi povara problemelor Oastei în momentele cele mai grele după plecarea celorlalţi tovarăşi de luptă şi care nu era cuvânt în vorbire să nu fie stropit cu lacrimi.
Şi mi-amintesc cu mult dor şi de vorbirile fratelui Arcadie; ale fratelui Nicolae Mihoc, în adunarea căruia am petrecut vreo câţiva ani. Şi apoi de toţi ceilalţi înaintaşi fericiţi şi sfinţi care ne-au lăsat urme vrednice de urmat.
Toţi aceştia erau oameni simpli, de la ţară, care lucrau din greu şi pentru traiul familiilor, dar şi pentru Domnul. Vorbirile lor erau simple, dar izvorau dintro adevărată trăire şi părtăşie cu Domnul.
Focul adunărilor noastre se va aprinde tot mai puternic pe măsură ce lupta noastră se va îndârji împotriva păcatului. Cât venim la adunare din fotolii moi şi nu de pe genunchi, cât venim îmbuibaţi şi sătui şi nu în stare de asceză, să nu aşteptăm ceva mai mult. Totul depinde de trăirea noastră… Dar să nu deznădăjduim, că încă mai avem în Lucrare şi în Biserică suflete smerite, ascunse şi neştiute de nimeni care se roagă plângând şi postesc pentru menţinerea dreptei credinţe. Fie ca acestor suflete dragi să ne alăturăm cu toţii şi atunci şi vorbitorii şi ascultătorii vor da foc adunărilor Oastei. Slăvit să fie Domnul!
Costel ROTARU
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXVI, nr. 4 (980) 19-25 IANUARIE 2015
