Home MICIMEA NOASTRĂ OMENEASCĂ

MICIMEA NOASTRĂ OMENEASCĂ

MICIMEA NOASTRĂ OMENEASCĂ

1. Cercetăm de atâta timp Viaţa, Universul, Dimensiunea, Timpul, Cosmosul…
şi ce ştim din toate acestea oare, cu adevărat şi sigur?
Iar din ceea ce ştim, ce am ajuns să putem?
Doamne, ce este omul, ca să iei aminte la el? Ai milă de micimea noastră, căci numai prostia o avem mare.

2. Cercetăm de mii de ani Cuvântul lui Dumnezeu…
şi înţelepciunea lucrărilor Lui,
şi tainele voii Sale,
şi adâncul legăturilor,
şi întinderea puterii,
şi desăvârşirea atotştiinţei,
şi nemărginirea bunătăţii,
şi strălucirea slavei,
şi dimensiunile iubirii,
şi măreţia gândurilor minunate şi necuprinse ale lui Dumnezeu.
Şi oare cât au putut să cunoască din toate chiar şi cei mai înainte dintre noi oamenii?

3. De aceea, pentru că noi ştim atât de puţin, trebuie să avem milă, înţelegere şi îngăduinţă faţă de toţi semenii noştri care ni se pare că ştiu şi că fac şi mai puţin decât noi.
Căci ei cunosc şi mai puţin. Sau ni se pare nouă aşa.

4. Şi, pentru că nimeni dintre noi nu poate să se laude cu nimic înaintea lui Dumnezeu,
fiindcă nimeni nu este nici fără păcat şi nici fără slăbiciuni, şi nici fără zbârcituri înaintea Luminii Lui,
nici unii dintre noi, oricine am fi, n-avem voie să fim necruţători, neiertători faţă de slăbiciunile de-aproapelui nostru.

5. Toţi oamenii, în legăturile dintre noi, trebuie să fim împodobiţi cu smerenie şi înveşmântaţi cu dragoste, care este legătura desăvârşirii,
căutând binele
şi dorind curăţia,
şi râvnind sfinţenia,
şi iubind fraţii,
şi înţelegându-i pe toţi oamenii,
– fiindcă toţi suntem slabi şi mici. Numai singur Dumnezeu merită toată slava tuturor.

6. Dar cu noi înşine avem drept să fim aspri.
Nouă înşine pretinzându-ne mai mult, să ne străduim să ajungem înălţimea smereniei, purtându-ne as¬pru cu noi înşine, dar fiind blânzi cu toţi ceilalţi.
Fiindcă şi noi avem aceleaşi slăbiciuni ca şi ei, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.
Căci până la urmă tot dragostea rămâne singura, eterna şi adevărata ştiinţă.
Şi tot calea ei este cea mai bună (I Cor 12, 31).
Ţinta poruncii dumnezeieşti nu este ştiinţa, ci dragostea (I Tim 1, 5).

7. Calea este învăţătura Sa (Fapte 9, 2; 18, 25; 19, 9; 22, 4; 24, 14 şi 22).
Adevărul este înţelegerea dreaptă a învăţăturii Sale.
Viaţa este trăirea cu fapta, cu o conştiinţă totdeauna trează şi curată, atât a duhului, cât şi a literei tuturor acestor învăţături ale Sale.
Într-adevăr numai în acest fel se poate ajunge la Dumnezeu.

8. Dumnezeu mai întâi trebuie să fie cunoscut,
apoi înţeles
şi apoi ascultat.
Aceste stări merg una după alta. Şi întregesc neapărat condiţia mântuirii oricărui suflet.
Nimeni nu o poate avea pe una fără celelalte.
Nici să ajungă la Dumnezeu numai cu primele, fără ultima.

9. Acum, de vreme ce suntem bine încredinţaţi că numai învăţătura de credinţă a Domnului nostru Iisus Hristos este Calea, singura Cale pe care se poate ajunge la dobândirea mântuirii, tot ce avem de făcut este să ne pătrundem de duhul ei. Şi să împlinim condiţiile ei. Numai cunoaşterea nu-i de-ajuns.

10. De vreme ce suntem la fel de încredinţaţi că înţelegerea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii noştri prin Biserica Vie în care ne-am născut – şi prin care, dobândind-o prin credinţă, am căpătat şi noi naşterea din nou – este Adevărul, să-l păstrăm, călăuzindu-ne după el ca după o lumină dumnezeiască.

11. Dar şi mai bine încredinţaţi trebuie să fim că, dacă noi nu ne dăm toate silinţele să împletim cu fapta vieţii, cu tot sufletul nostru,
în fiecare zi,
tot ce ne arată Calea şi ne porunceşte Adevărul, noi nu vom ajunge la Dumnezeu,
– căci nu avem Viaţă.

va urma

Traian Dorz, din ”Eterna Iubire”

 

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *