Mire-al veşniciei mele,
ce-n extaz plângând Te-ador,
oare când afla-mi-voi stâmpăr
dorului ce-mi arde-n dor!
Când, pe sânul Tău cel dulce,
fruntea-mi grea de străluciri
voi putea s-o culc în pacea
dulcii Tale fericiri?
Inima-mi, ce-a ars atâta
de-al iubirii dulce chin,
când afla-şi-va lângă Tine
aşteptatul ei alin?
Aceşti ochi, ce-n focu-atâtor
mii de lacrimi s-au topit,
când se vor scălda-n lumina
slavei Chipului dorit?
Când, cu-aceste două braţe,
ce de-o viaţă se întind,
voi putea-n sfârşit ca poala,
măcar poala, să-Ti cuprind?
Când putea-Ţi-voi numai Ţie
spune multul meu amar,
care-mi arde şi-mi topeşte
inima-ngropată-n jar?
Când, uitând de toată slava
Raiului de haruri greu,
neştiind de nimeni altul,
vom fi numai Tu şi eu?
Când? Căci zilele, ca anii,
trec aşa de cătinel,
şi-acest lut mă leagă parcă
în cătuşe de oţel…
Când? O, Mire drag, Iisuse,
că n-am aripe să zbor!…
Anii-s lungi cât nişte veacuri
şi mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!…
( Traian Dorz )
