Vorbirea fratelui Goilean Teodor la nunta de la Comăneşti – 6 octombrie 1974
„Cum să pot uita eu, Doamne,
ceea ce-i de neuitat,
ceea ce pe lumea asta
nici nu poate fi-arătat?
Neuitat, neuitat
este tot ce Tu mi-ai dat…”
Fraţii mei scumpi şi dragi, aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca noi să ne bucurăm şi să ne simţim fericiţi, ca noi să ascultăm şi să privim cu ochii noştri ceea ce înaintaşii noştri ar fi dat ani de chinuri şi de suferinţe ca să ajungă [să vadă] într-o zi ca aceasta.
Veţi putea uita frăţiile voastre ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa frăţiilor voastre, vreodată? Omul care trăieşte cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu spune ca în cântarea de mai înainte, atât de minunat: „Cum să pot uita eu, Doamne?…”
Fiecare dintre noi – sau nu chiar fiecare, dar cei mai mulţi – am gustat din „fericirea” mincinoasă a lumii acesteia, am gustat „prietenia” ei, am gustat „dulceaţa” ei şi am crezut că aceea era adevărata bucurie, că aceea era adevărata fericire cu care te alegi din lumea aceasta.
Dar de când L-am aflat pe Hristos, de când umblăm împreună cu El, ne-am schimbat fiecare dintre noi, căci am văzut că toate lucrurile din această lume ne‑au însoţit până într-un loc… şi apoi ne-au părăsit, lăsându-ne singuri. Copilăria ne-a însoţit până într-un loc şi apoi ne-a părăsit… „s-a dus senină către alţii”, iar noi am rămas singuri în drum; noi ne-am dus înainte şi ea a rămas în urmă.
Au venit anii maturităţii… Şi întrebaţi-i pe cei care sunt mai bătrâni, care au ajuns deja la anii bătrâneţii, să spună cum toate lucrurile din această lume ne-au părăsit rând pe rând… Dar cei ce au rămas cu Hristos, cât de fericiţi sunt astăzi, ajunşi la anii bătrâneţii… toţi cei care L-au primit în viaţa lor şi trăiesc după voia lui Dumnezeu.
Cunosc un frate din sat de la noi care are 86 de ani. Cât este el de fericit că şi-a trăit întreaga viaţă cu Dumnezeu! Dacă ai sta cu el ani de zile, zile întregi, nu ţi-ar spune şi nu ţi-ar vorbi nimic despre durerile pe care le poartă în trupul lui sau despre ceea ce îl apasă la bătrâneţe. Ci totdeauna caută să spună desluşit despre felul minunat în care Dumnezeu l-a purtat în viaţă. Acest suflet a trăit cu adevărat şi a simţit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu.
Cred că fiecare dintre frăţiile voastre care vreţi cu adevărat să trăiţi după cum cere Cuvântul lui Dumnezeu aţi simţit şi aţi văzut cât de minunat este ceea ce face Dumnezeu în fiecare inimă.
Până şi părinţii ne părăsesc pe fiecare dintre noi… Ori că noi trebuie să plecăm din casă din cauza situaţiei materiale din familie, ori că trebuie să plece ei din această viaţă, din cauza vârstei înaintate. Dar să nu uităm că Dumnezeu ne-a săpat pe mâinile Lui. Ne poartă pe mâinile Lui şi ne iubeşte, şi ne vrea cu orice preţ. De aceea să nu uităm nici una din binefacerile Lui, să nu uităm ce ne-a făcut nouă Dumnezeu.
Un poet persan, călătorind odată pe o cărare, spunea că a simţit într-un loc că vine un miros de trandafir. A luat în mână o frunză şi a întrebat-o: „Frunză, tu eşti trandafir? Iar ea răspunse: „Nu sunt trandafir, dar am trăit lângă un trandafir”.
Fraţii mei scumpi şi dragi, noi, care stăm azi aici lângă Hristos, noi, care stăm şi mirosim miresma binecuvântată, mâine ne vom întoarce fiecare la ale noastre, după ce am stat aici câteva clipe. Ne vom duce din nou fiecare la necazurile noastre, să ne ducem crucea noastră. Măcar acum să lepădăm toată grija cea lumească de la noi… Astăzi, când am venit devotaţi cu întreg sufletul şi cu întreagă inima noastră în casa lui Hristos, în mijlocul fraţilor şi în adunarea lui Dumnezeu, să ne dăm seama că şi noi, ca mâine, va trebui să ducem parfumul lui Hristos precum frunza aceea care a trăit lângă trandafir; aşa să purtăm mireasma lui Hristos.
Vântul o fi dus şi frunza aceea care a trăit lângă trandafir la sute de metri sau poate kilometri de locul trandafirului, dar ea a păstrat mereu în ea mireasma de trandafir, purtând-o cu ea pretutindeni.
Să păstrăm şi noi ceea ce auzim în ziua aceasta ca pe o mireasmă scumpă şi sfântă; ceea ce am auzit şi ceea ce am cunoscut, ceea ce cunoaştem fiecare dintre noi în urma citirii Cuvântul lui Dumnezeu.
Să păstrăm şi să punem pe inima noastră aceasta, căci fără mireasma aceasta noi nu vom putea dovedi că am trăit lângă Hristos. Mâine, când vom începe din nou munca, când va urma iar viaţa de toate zilele cu necazurile ei, vom avea nevoie de atâta cuvânt de mângâiere, de atâta cuvânt de îmbărbătare… Căci în mijlocul celor la care suntem trimişi nu se aude nici un cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere. În inima noastră, măcar cu ceea ce am auzit astăzi aici, cu aceea să rămânem, ca să putem duce fiecare dintre noi la cei ce ne aşteaptă mireasma lui Hristos, ca s-o primească şi ei.
Să facă Domnul ca tot Cuvântul pe care-l auzim aici să se întipărească adânc în inimile noastre, aşa cum El ne-a întipărit şi ne-a săpat pe Mâinile Lui, pe rănile Lui de pe Crucea Golgotei; tot aşa să purtăm şi noi mireasma lui Hristos.
Dar dacă totuşi lucrurile din această lume ne vor face curioşi şi vom dori încă să mai gustăm ceva din această lume, să ne aducem aminte despre Iacov care avea doisprezece fii şi o fiică, Dina. Despre cei doisprezece fii se spune mereu în Cuvântul lui Dumnezeu, dar despre fiică nu se spune decât că o chema Dina şi că a ieşit să le vadă pe fetele ţării. Şi ieşită a fost pentru totdeauna.
Fraţii mei, aş vrea să mă adresez în chip deosebit sufletelor tinere, celor care suntem floarea Lucrării lui Hristos, celor care suntem viitorul de mâine al Lucrării lui Dumnezeu. Aş vrea să vă aduc aminte că, dacă se mai naşte încă în sufletul cuiva pofta aceasta de a privi la lume, spre lucrurile din lume – trebuie să stârpiţi răul acesta din inimile voastre, să rupeţi orice legătură cu lucrurile din lume!…
Pentru că Dina a dorit şi a ieşit să le vadă pe fetele ţării şi a fost pentru totdeauna smulsă din casa părintească, din familia în care s-a născut şi din mijlocul fraţilor ei dragi. Oare cei doisprezece fiii ai lui Israel, ce vor fi simţit în inima lor când surioara lor a fost smulsă pentru totdeauna? Oare ce vor fi simţit ei? Cum le era inima lor [de îndurerată]?
Cu atât mai mult a fraţilor noştri care ne iubesc atât de mult, care ne preţuiesc mai mult ca lumina ochilor lor, dacă şi noi ne vom mai duce să vedem, dacă în noi mai este dorinţa aceasta după lucrurile lumii.
Domnul să facă să fim total dezlegaţi de lucrurile acestei lumi, pentru că le‑am gustat destul. Iar pe cei care încă n-aţi ajuns să le gustaţi, în numele Domnului vă rugăm, nici să nu încercaţi să le gustaţi, pentru că toate vă vor părăsi şi veţi rămâne numai cu dezamăgirea, numai cu regretul şi cu părerile de rău.
Îl rugăm din toată inima pe Domnul ca să ne ajute să nu mai privim spre lucrurile acestei lumi, ci să ne îndreptăm ochii spre înaintaşii noştri, să ne îndreptăm ochii numai spre Dumnezeu. Să privim şi să-L avem înaintea ochilor noştri numai pe Iisus şi pe El Răstignit.
Pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci n-am avut de gând să ştiu altceva între voi decât pe Iisus şi pe El răstignit.”
Oare pentru ce a spus Sfântul Pavel lucrul acesta? Pentru că un Iisus al cântării, un Iisus al bucuriei, un Iisus al fericirii putem să-L ducem fiecare în inimile noastre; dar să veghem fiecare dintre noi, căci poate şi tu ai în familia ta pe cineva care suferă, pe cineva care e mort: sau părinţii, sau un frate pe care-l iubeşti şi care e bolnav… Oare atunci mai ai tu fericire, mai simţi tu bucuria?
Pentru aceea spune şi Sfântul Apostol Pavel că nu a avut de gând să ştie nimic altceva, decât pe Iisus Hristos cel Răstignit. Pentru că, avându-L pe El răstignit, vom căuta să ne smerim şi noi până la starea cea mai de jos, pentru ca să putem fi înălţaţi în slava Dumnezeului nostru, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Cei smeriţi vor fi înălţaţi!”
Domnul să ne ajute!
Şi ne rugăm din toată inima ca întreg tineretul care stă în ziua aceasta aici să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, să primească podoaba aceea despre care se spune că este „podoaba cea mai de preţ”: smerenia.
Rugăm apoi pe Domnul să binecuvânteze pe fiecare suflet în parte şi să-i binecuvânteze şi pe tinerii noştri miri care astăzi au făcut o bucurie tuturor fraţilor şi cerului întreg.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 , vol.I
