Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Moștenirea sfinților în luminã

Moștenirea sfinților în luminã

Moștenirea sfinților în luminã

După ce Sfântul Vasile cel Mare a făcut un lung pelerinaj la pustnicii din Egipt, Palestina şi Antiohia Siriei, a început să pună în practică programul duhovnicesc pe care l-a cunoscut la aceşti asceţi cu multă perseverenţă. Nu după mult timp a văzut în viaţa sa roadele. Un biograf al său spune despre acestea: „Starea aceasta luminată a dumnezeieştii iluminări era, fără îndoială, rară. Dar s-a petrecut de destule ori, încât au băgat de seamă şi cei care au trecut pe lângă căsuţa lui Vasile. Astfel, într-o noapte, când sfântul se dăduse cu totul rugăciunii minţii, fu iarăşi dăruit cu dumnezeiască lumină. Din nou îi strălucea în minte lumina. Iarăşi fu copleşit de fericire. De astă dată însă lumina ce-i strălucea era deosebită. Nu-i lumina doar duhul. Devenise şi strălucire şi foc puternic ce-i lumina întreaga casă… Dacă era cineva care nu ştia că acolo înăuntru un monah se topeşte în rugăciune ar fi crezut că a luat foc casa. Căci lumina cu totul fără să ardă, sau ardea fără să mistuie. Cât de minunat eşti, Doamne! Ce mare har dai omului! Cât de mare ajunge omul lângă Tine! Slavă Ţie, Doamne!” (Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, 2018, pp. 120-121).

Despre aceste experienţe mai presus de fire însuşi Sfântul Vasile mărturiseşte: „Ce lucru e mai de mirare decât frumuseţea dumnezeiască?… Fulgerările frumuseţii dumnezeieşti sunt cu totul de negrăit şi de nezugrăvit, cuvântul nu le poate arăta, auzul nu le poate primi. Când vei reda în cuvinte scânteierile luceafărului, strălucirea lunii, lumina soarelui, toate sunt nevrednice să fie asemănate cu slava dumnezeiască şi, în comparaţie cu lumina cea adevărată, sunt covârşite de-a dreptul, tot aşa cum este noaptea cea adâncă, cernită şi înnorată faţă de amiaza cea mai senină. Această frumuseţe nu poate fi văzută cu ochii trupeşti, ci este cuprinsă numai cu sufletul şi cu mintea. Ori de câte ori a strălucit împrejurul vreunuia dintre sfinţi, a lăsat în ei boldul de negrăit al dorului de Dumnezeu; şi, strâmtoraţi fiind de această viaţă, au spus: «Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit» (Ps 119, 5)… şi: «Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne» (Luca 2, 29)… Şi pentru că nu s-au săturat de contemplarea frumuseţii dumnezeieşti, s-au Moștenirea sfinților în luminã rugat ca putinţa de a privi desfătarea Domnului să dureze de-a lungul întregii vieţi veşnice” (Reguli mari, Răspuns la întrebarea II, Ed. Basilica, 2013, pp. 218-219).

Se vorbeşte mult despre împărtăşirea de harul lui Dumnezeu, dar Sf. Cuv. Sofronie Saharov ne spune că piscul cel mai înalt al acestei părtăşii este dat de vederea luminii dumnezeieşti. Stăruim asupra acestui fapt deoarece astăzi se vorbeşte mult despre lumină şi despre vederea duhovnicească, dar se aminteşte rar de măsurile diferite ale acestei vederi, aşa încât cei care mărturisesc despre felul în care li s-au deschis ochii sufletului dau impresia că au fost şi ei cu Petru, Iacob şi Ioan pe Tabor. Când citeşti scriitura unora despre lumină sau asculţi mărturisirile lor despre cum li s-au deschis ochii, ai impresia că au văzut şi ei pe Dumnezeu în lumină, aşa cum L-a văzut, iată, Sfântul Vasile cel Mare. După sunet şi învelişul exterior, mărturisirile lor seamănă cu mărturisirile sfinţilor, dar după miez şi conţinut diferenţa este foarte mare. Ei reduc totul la măsura lor şi spun: „Orb am fost şi acum văd”.

Demult, întors de la o întâlnire frăţească făcută la lumina candelei cuvântului sfânt, eram încredinţat că în viaţa aceasta nu poate să fie ceva mai luminos. Cineva mi-a şoptit că lumina de pe Tabor, care nu este altceva decât frumuseţea veacului viitor, a fost şi este probată în mod propriu, real şi deplin de sfinţii Bisericii. La început, în nebunia mea, am spus, cu indiferenţă, ba chiar cu un oarecare dispreţ: „Nu mă interesează mijloacele prin care se poate ajunge la o astfel de experienţă; eu mă mulţumesc cu lumina pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o nouă!” O, în ce rătăciri putem ajunge când vorbim despre Tabor şi despre „moştenirea sfinţilor în lumină” după mintea noastră, nu după cugetul bisericesc! Când stăm departe de Tradiţia ascetică şi liturgică a Bisericii, fantezia şi încredinţarea luciferică devin primejdii de moarte. Evanghelia ne spune un lucru elementar: decât să petreci din imaginaţie „clipe neuitate cu Iisus pe Tabor”, mai bine „să dai un pahar cu apă rece” (Marcu 9, 41) cu smerenie şi evlavie unui ucenic care a fost în mod real cu Iisus pe Tabor! La fel spune şi Sfânta Tradiţie: decât să vezi închipuite oceane de lumină, mai bine să vezi cu pocăinţă şi zdrobire că „uşa s-a închis dormind eu, candela mea s-a stins fiind fără de untdelemn, cina s-a mâncat, iar eu legat de mâini şi de picioare am fost aruncat afară” (din Canonul cel Mare). „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”!

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *