Cele trei cuvinte ale Părintelui Iosif Trifa de la Moțiunea din 12 septembrie 1937
Prima cuvântare
Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi! Ne vedem strânşi aici, în numele Domnului nostru Iisus, atâţia fraţi din toate părţile ţării. Dar, pe lângă bucurie, avem şi o mare datorie şi o grea răspundere, căci, fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta nu este un sfat ca oricare alt sfat şi nici o adunare ca oricare altă adunare. Oastea Domnului este adunarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur când este vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi rămânem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm cu frică atunci când este vorba să ne amestecam cu sfatul nostru în lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui…
O, iubiţii mei, mare este răspunderea noastră, a tuturor, faţă de Lucrarea Oastei, ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră. Iar dacă răspunderea aceasta o aveţi cu toţii, apoi, să mă credeţi că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere.
Stăpânit de această răspundere, astă-noapte eu n-am dormit decât două ceasuri şi tot gândul meu stăruie şi acum clipă de clipă lângă cuvintele Scripturii: „Arată-mi, Doamne, ce să fac” (Ieşire 33, 13).
Fraţilor, suntem la o grea răspântie cu Oastea, iar această răspântie au făcut-o în special statutele ce s-au făcut pentru Oaste. Mi-am spus cuvântul pe larg asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei Mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei. Amintesc o singură pildă: în Congresul de la Rusalii, în sala «Thalia» s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi statul major, comandamentul suprem al Oastei. Ei bine, luaţi lista celor treizeci de membri şi veţi afla că cel puţin trei sferturi dintre aceşti „ofiţeri de stat major al Oastei” n-au nimic cu rânduielile Oastei Domnului. Unii fac politică militantă, alţii au scăderi văzute care izbesc regulile Oastei. Or, iubiţii mei, dacă ofiţerii din statul major al Oastei nu sunt ostaşi, apoi atunci ce să mai aşteptăm de la soldaţii cei de rând de pe fronturile Oastei Domnului? Şi iată astfel prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura şi stingerea voluntariatului Oastei. Astfel stând lucrurile la o răspântie atât de grea, noi ce am putea mai bine face decât să ne aplecăm genunchii şi să ne rugăm fierbinte ca Domnul să ne arate El Însuşi ce este de făcut. Ca El Însuşi să fie azi şi totdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile şi hotărârile noastre. Noi toţi trebuie să ne rugăm şi să avem credinţa şi încrederea noastră sfântă că Domnul Iisus Se află azi aici, prezent în mijlocul nostru, şi El ne va arăta ce este de făcut…
A doua cuvântare
Iubiţi părinţi şi scumpi fraţi în Domnul! În duminica de azi a fost la rând evanghelia care ne-a amintit de şarpele de aramă ridicat de Moise în pustie pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi să se uite la acest semn şi să nu moară (Lev 21, 9).
Aceasta a fost o icoană ce închipuia şi vestea Jertfa Crucii lui Iisus cel Răstignit. Eu m-am gândit astăzi, în biserică, cât de mult se potriveşte această evanghelie şi pentru Oastea Domnului. După războiul cel mare, o înfricoşată pustie duhovnicească se făcuse şi în ţara noastră. Şerpii păcatelor şi ai fărădelegilor se înmulţiseră grozav, era plină ţara de moarte sufletească. Şi atunci Domnul S-a îndurat şi a ridicat în pustia sufletească a acestei ţări Semnul cel de viaţă făcător.
Prin Oastea Domnului, s-a ridicat în ţara noastră cunoaşterea şi cunoştinţa cea adevărată a lui Iisus cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat şi în ţara aceasta Semnul cel mare şi biruitor, Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răstignit, căci ţara şi poporul nostru nu cunoşteau şi nu cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit.
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine să privesc şi să primesc acest Semn. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil şi slab, m-a învrednicit să strig şi pe alţii să se uite, să privească la acest Semn, să primească pe Iisus cel Răstignit, ca să trăiască şi să nu moară, precum este scris.
Fraţilor, ştie numai bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi. Eu însă sunt gata să plec oricând liniştit şi mulţumit că m-a ajutat Domnul să vă arăt lămurit Semnul biruinţei şi al mântuirii noastre, pe Iisus cel Răstignit. Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea şi eu în pustia acestor necazuri, lupte şi prigoniri. Dar voi să mergeţi înainte „spre Canaan”, uitându-vă ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, ca să ne întâlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc.
Fraţilor, să nu vă aşteptaţi să vă spun acum prea multe, căci mă vedeţi cât sunt de slăbit. Voi spune numai ceva, privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la diavolul, alţii, că sunt de la Dumnezeu. Eu spun însă că aceste frământări trebuia să vină. Ele ne erau arătate şi prevestite prin Sfânta Scriptură. Eu puteam să vă spun de la început, ca Sf. Apostol Pavel: „…v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum bine ştiţi” (I Tes. 3, 4).
Eu văd această frământare şi în locul de la I Cor. 2, 14: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” Oastea Domnului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o lucrare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, a sporit şi numărul celor neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege, iar acest conflict a fost alimentat mereu cu învinuiri şi asmuţări, până ce s-a ajuns la aşa-numitele Statute ale Oastei Domnului.
Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele ucid tocmai spiritualitatea acestei mişcări. V-aş putea dovedi pe larg acest lucru. Statutele, stingând voluntariatul, apleacă spiritualitatea mişcării spre cele lumeşti. Alungă pe „Maria” şi cheamă pe „Marta”. Alungă duhul care dă viaţă şi cheamă litera care omoară. Să nu stingeţi Duhul, ne spune Sfânta Scriptură (I Tes 5, 19). Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt, ne sfătuieşte Sf. Apostol Pavel…
Eu, iubiţii mei, de la începutul Oastei am stat de veghe lângă aceste dumnezeieşti porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă duhul Oastei, să nu fie stins prin ceea ce se cheamă litera legii. Şi spuneţi fraţilor de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post, orice ar fi să mi se întâmple. Spuneţi fraţilor că am făcut tot ce este cu putinţă şi pentru refacerea unităţii Oastei. Rămâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului. Vă voi spune aici numai un exemplu trist despre ce ar însemna amestecul literei în lucrurile Duhului. Despre ce ar însemna în viaţa Oastei Domnului aplicarea statutelor făcute pentru ea de nişte oameni care nu au nimic nici cu duhul, nici cu viaţa ei. La adunarea Oastei de la Dej, părintele protopop de acolo a încercat constituirea comitetului judeţean al Oastei, conform statutelor oficiale. Ca să-i convingă pe fraţi să intre în statute, spunea că Oastea n-a înfăptuit nimic până acum. Ne trebuie fonduri, aziluri, întreprinderi şi altele – spunea părintele protopop. Eu cunosc o societate religioasă care a deschis şi un restaurant (o crâşmă) şi îi merge foarte bine…
Fraţii, când au auzit aşa ceva, au părăsit adunarea plini de mâhnire în sufletele lor. În altă parte, iarăşi, nişte fraţi cu râvnă au mers într-un sat să facă adunare, dar acolo, fiind Oastea cu statute, li s-a răspuns: Ne pare rău, dar nu putem ţine adunarea, fiindcă nu este acasă preşedintele… Şi iată, aşa, statutele nimicesc voluntariatul Oastei şi apleacă spiritualitatea mişcării acesteia spre cele lumeşti. Alungă, cum s-ar spune, pe „Maria” (partea cea duhovnicească) şi cheamă pe „Marta” (partea cea lumească). Alungă duhul şi cheamă litera.
Multe aş avea să vă mai spun, fraţilor. Aş putea să mă şi plâng că, după 27 ani de preoţie, uite ce răsplată primesc: mi s-a luat numele şi haina de preot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata şi la răsplata cea dulce din cer. Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine ca ori de câte ori îmi deschid gura – sau pun condeiul pe hârtie – să vă fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum trebuie să vorbesc (Efes 6, 19).
Şi acum să vă întoarceţi, iubiţii mei, cu Domnul Iisus pe la casele voastre şi să-I slujiţi Lui toată viaţa voastră. Şi cu toată viaţa voastră. Slăvit să fie Domnul!
Cuvântarea de încheiere
Acum, fraţilor, sosit-a vremea despărţirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simţit de nou că Focul cel Ceresc arde cu putere prin această işcare. Un frate spunea că se întoarce cam întristat, pentru că nu poate duce un rezultat gata. Fireşte, acest rezultat nu se poate aştepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină; să ne rugăm acum Domnului ca să dospească ce va voi El.
Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui este această Lucrare şi că Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ceva ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt.
Fraţilor, eu vă spun altceva: să vă întristaţi şi să plângeţi când veţi veni aici la Sibiu şi, în loc de foc, veţi afla gheaţă [ce profeţie cutremurător împlinită nu prea târziu…]. Să plângeţi când veţi simţi că în adunările Oastei s-a stins focul şi a rămas cenuşa. Fraţilor, eu vă zic ceva şi mai mult: nici atunci să nu vă întristaţi şi să nu plângeţi, când veţi veni la mormântul meu, dacă veţi simţi că şi peste mormântul meu arde Focul cel Ceresc.
Noi plecăm de aici cu pacea lui Iisus, pe care nimeni nu ne-o poate tulbura, nici lua de la noi. Fiţi plini de încredere şi de bucurie…
din Almanahul ”Iisus Birutiorul”, anul 2017, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2016
