Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home “N-aveam nimic lumesc, de parcă nici n-am fi avut trupuri, ci numai suflete.”

“N-aveam nimic lumesc, de parcă nici n-am fi avut trupuri, ci numai suflete.”

“N-aveam nimic lumesc, de parcă nici n-am fi avut trupuri, ci numai suflete.”

CCosticaPanzariu03ând am pornit pe această cale, a Oastei Domnului, Domnul Iisus Biruitorul nu ne-a lăsat izolaţi şi singuratici. Duhul Sfânt, pogorât de la Tatăl în Ziua Cinzecimii, străbătea mereu satele şi oraşele, trezind sufletele şi înrolându-le în această uriaşă lucrare de trezire sufletească. Lucrarea se răspândea cu o iuţeală uimitoare în toată ţara şi chiar peste hotare, spre bucuria neamului nostru românesc şi spre slava Unicului şi Adevăratului Dumnezeu. Şi, aşa cum v-am spus mai sus, se adăugau şi la noi o mulţime de suflete doritoare şi însetate de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci fiind începători, nu aveam fraţi lucrători, care să mărturisească Cuvântul, ci mai mult cântam şi citeam din Biblie, din cărţi şi din foi, din care ne hrăneam şi care ne erau haina noastră de sărbătoare.

Aceste stări şi aceste mese, pentru mine, erau dulceaţa mistică ce-mi îndulcea întregul organsim duhovnicesc, înviorându-mi sufletul până-ntr-atât, încât n-aş fi plecat de la stfel de adunări… Mă învăţasem atât de flămând şi de familiar cu sufletele izbăvite de la pierzare, dar mai ales cu însoţitoarele cele mele tinere, cu care n-aveam nimic lumesc, de parcă nici n-am fi avut trupuri, ci numai suflete. Tot ce era în noi atunci cobora de undeva din alte lumi, din nişte înălţimi necontrolate. Simţeam mirosuri divine, adieri dulci dinspre Golgota, şi ne trezeam visând că ne plimbăm prin rai, printre pomi şi printre izvoare, de unde ne trezeam şi ne smulgeau câte un ţipăt, câte un strigăt sau altă zare de fior!… O, lună plină, de ce nu ne mai zâmbeşti? De ce nu te mai uiţi ca atunci, când ţi-era milă de mine când înnoptam şi fugeam singur-singur să ajung, pe undeva, ascuns acasă?

Uneori mă întorceam de la câte o adunare şi, întârziind seara de frică dormeam pe unde apucam şi mă întorceam dimineaţa, în ziri, cu mare grijă, apropiindu-mă de casă şi ascunzându-mă în nişte buruieni mari, din pârâul de lângă casă, până când pleca tata undeva, să pot şi eu intra să mă schimb. Alteori veneam prin grădini, nu pe drum, şi foarte încet, să nu simtă câinii, şi, cu toate acestea, câteodată mi simţeau şi atunci eram obligat să stau lipt de pământ, câte-un ceas uneori, până se linişteau şi mă puteam strecura până la uşa celeilalte camere, putând astfel intra.

Cunoscusem între timp o mulţime de fraţi care mă iubeau foarte mult, dar îndeosebi pe cei din Dersca, unde era o adunare frumoasă, de vreo 30-40 de fraţi, îmbrăcaţi toţi în portul lor naţional, bărbaţi voinici şi cucernici, care, când intrau, umpleau Biserica la Sfânta Liturghie, iar după-masă casa unde se adunau cu atâta râvnă şi bărbăţie, de parcă erau născuţi şi crescuţi de aceeaşi mamă. Adunarea lor era puternică, pentru că puterea Duhului trezise o mulţime de suflete tinere de fraţi şi surori, iar cântarea lor fermeca nu numai auzul, ci mişca inimile până la lacrimi, care rourau obrajii sărutaţi de Domnul Iisus…

De acolo era şi binecredinciosul frate bătrân care suferise la post cu noi, lovit cu toiagul său, fratele Ilie Aiordăchioaie. A fost un frate vrednic şi statornic, care a trăit şi a murit biruitor şi credincios.

Acolo creştea şi se dezvolta spre cele mai frumoase înălţimi scumpul meu frate şi părinte Vasile Acsinuţă. Mi s-a legat inima de el. Acest tânăr, născut din nou şi pătruns de o putere cerească, a început aşa să vorbească şi să scrie, încât înfiora întreaga adunare. Cuvintele Domnului, rostite de el, aprindeau, spărgeau, înseninau şi limpezeau. Şi toţi câţi îl ascultau tremurau de fiorul puterii cereşti ce sălăşluia peste acest rob al lui Dumnezeu, care creştea în amnândouă staturile spre slava Unicului şi Puternicului Dumnezeu, Cel care desăvârşeşte vasele Sale. Văzând toate aceste cereşti şi deosebiri, am început să cred că credinţa are multe trepte şi dacă vrei şi doreşti să urci aceste trepte, ai nevoie de eforturi deosebite pentru a fi vrednic să te ridici nu pe munţii trufiei şi mândriei, ci pe treptele dezbrăcării de omul cel vechi.

Aşa mi-am respectat eu fraţii mei mai mari, înţelegând că pe astfel de oameni, în care se umbreşte puterea lui Dumnezeu şi care sunt întrebuinţaţi şa slujbe deosebite prin Duhul Sfânt, poţi să-i admiri cât mai smerit, atingându-te de ei cu un mai sfânt fior…

Constantin Pânzariu,

din „Mărturia vieţii mele”, editura Agnos, Sibiu – 2004

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!