Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ne poate ajuta Maica Domnului?

Ne poate ajuta Maica Domnului?

Ne poate ajuta Maica Domnului?

Da! Am curajul s-o spun cu toată siguranţa că da! Noi, cei simpli, îi lăsăm pe teologi să explice „cum a fost“, dacă e cu putinţă. Căci ceea ce nu pot dovedi cuvintele şi mintea noastră mărginită, o dovedeşte, mai simplu şi convingător, realitatea faptelor petrecute în viaţa noastră, a acelora care, trăind adevărurile mântuitoare, simţim cum HristosDomnul lucrează în viaţa noastră.

Bunica mea, o ardeleancă de pe Valea Sebeşului, legată cu întreaga ei fiinţă, ca toţi creştinii noştri, de Biserică şi tradiţiile ei sfinte, obişnuia să se roage neîncetat Maicii Domnului. Fiind mamă, o simţea mai aproape şi avea mai multă îndrăzneală la ea. Se ruga şi Mântuitorului, şi Sfinţilor, după dreapta rânduială, dar simţea totuşi că cea care ea însăşi a fost Mamă o putea ajuta cel mai mult.

Era în timpul Primului Război Mondial şi avea patru feciori pe front, în armata austro-ungară. În casa bătătorită cu lut, pe locul unde zilnic se ruga, îngenunchind şi făcând mătănii, se făcuseră două gropiţe, aproape. Genunchii şi încheieturile degetelor făcuseră nişte bătături ca nişte noduri mari. Iar Ceaslovul şi Psaltirea erau mereu stropite cu lacrimi. Citea rugăciunile sfinte, apoi izbucnea într-o rugă simplă dar răscolitoare, ca o flacără a inimii, spunându-i Prea Curatei: „Maică Prea Curată, tu ai avut un singur Fiu. Eu am patru… care sunt în bătaia oarbă a gloanţelor şi a săbiilor vrăjmaşilor. Ce să mă fac? Nimeni nu mă poate ajuta, numai tu! Prin inima mea trec patru săgeţi. Îndură-te de mine; nu mă lăsa!“

Şi Maica Prea Bună s-a îndurat, într-adevăr, de ei. Toţi feciorii i s-au întors de pe front întregi: şi la trup, şi la minte, deşi în atâtea sate şi oraşe, ca şi în satul de pe Valea Sebeşului, unii nu s-au mai întors niciodată, iar alţii au intrat în casele lor cu trupurile ciuntite şi cu sufletele zdruncinate. Desigur, minunea aceasta s-a întâmplat şi cu alte mii şi mii de mame care s-au rugat Născătoarei de Dumnezeu. Însă cu tatăl meu, care adeseori ne povestea, în serile de iarnă, celor cinci copii, întâmplări de pe frontul din Galiţia, s-a întâmplat ceva cu totul ieşit din comun. Era un răspuns aparte, pe care Maica Sfântă l-a dat rugăciunilor măicuţei credincioase şi stăruitoare în credinţă.

Şi, la stăruinţa noastră, tata, pentru a nu ştiu câta oară, începea să ne povestească acea întâmplare extraordinară pe care o ascultam cu aceeaşi emoţie ca la prima istorisire:

„Eram în Polonia, pe malurile râului Vistula, în armata austromaghiară… Fiecare soldat avea săpat în tranşee un mic adăpost numit «deckung». Pe parapet era aşezată puşca şi la aproximativ patru-cinci minute trebuia să slobozim câte un glonte. În intervale, trebuia să rostim cu voce tare: «Elöre figyelem!» (Sunt atent, veghez, tot înainte!). Dacă «strajemeşterul» (caporalul de gardă), care patrula prin tranşee, nu te auzea sau te găsea dormind, ori te împuşca, ori te dădea pe mâna tribunalului militar. Dădeam drumul la câte un glonţ, dar îmi aduceam mereu aminte de ceea ce ne-a spus mama, la toţi feciorii, înainte de a pleca pe front: «Dragii mei, să nu ochiţi pe nimeni, aşa, din răutatea inimii! Mai bine să ziceţi: Cum glonţul ăsta nu ocheşte pe nimeni, nici pe mine să nu mă ochească altul!».

Şi, cum stăteam aşa, într-o noapte, cam în zori, simţeam o mare nelinişte. Un glas lăuntric îmi tot spunea: «Pleacă! Fugi!». Dar cum să fugi? Căci puteai fi împuşcat de către cei care te supravegheau.

Cum mă frământau aşa, între două gânduri potrivnice, dând drumul cartuşului obişnuit, am simţit că cineva mă trage puternic de manta. Am întors capul speriat şi, în clipa aceea, arma mi-a căzut de pe parapet. Înaintea ochilor, în mărime naturală, ca într-un tablou, se aflau Maica Domnului şi mama, bunica voastră. N-am putut scoate nici o vorbă. După câteva clipe, chipurile s-au mistuit şi abia atunci, înspăimântat, fără să mai judec, am pus mâna pe puşcă şi raniţă şi am luat-o la fugă.

La un cot al tranşeei, era un prieten al meu din Budapesta, Lehmeny. S-a speriat şi el, văzându-mă cum arătam. Fără să-l aştept să mă întrebe, l-am întrebat eu, cu vocea sugrumată: «Mă frate Lehmeny, ce s-o-ntâmplat cu mine?». În clipa aceea, am primit răspunsul: o bubuitură puternică se auzi şi pământ şi pietre au ţâşnit în aer. Am alergat într-acolo amândoi. Era tocmai «deckung»-ul de unde plecasem eu mai nainte cu câteva clipe. Era o groapă aproape cât tinda noastră.

După ce m-am întors de pe front şi din prizonieratul rusesc, am aflat de la mama că, în revărsatul acelor zori, a simţit nevoia mai mult ca oricând să se roage Maicii Domnului şi să strige cu putere către ea. După aceea, a simţit o pace şi o linişte neobişnuite în sufletul ei şi a adormit îndată. Era pacea pe care am simţit-o şi eu după aceea în inima mea. De atunci, războiul n-a mai fost pentru mine război. În inima mea s-a făcut pace. Şi, de atunci, în familia noastră, Maica Domnului a fost cinstită cu totul deosebit, ca într-o mănăstire închinată ei.

Nu ştiu ce veţi face voi şi copiii voştri… – ne spunea tata – dar eu vă-ndemn să nu vă lăsaţi de Maica Domnului niciodată! Că ea e Mama noastră, a tuturor…“.

Sunt sigur, şi am auzit de fapt de alte zeci de cazuri când Maica Domnului şi Sfinţii i-au ajutat pe cei cu credinţă şi cu smerenie rugători.

Simt şi acum o adâncă mâhnire şi durere pentru acei care n-au înţeles ce poate face Maica Domnului în viaţa lor. Ei Îl văd numai pe Domnul Iisus singur, fără să-şi dea seama că Mântuitorul n-a făcut minunile singur. Că întotdeauna ucenicii I-au fost în preajmă… că la începutul minunilor care au avut loc stă Maica Domnului şi sunt prezenţi Ucenicii, Nunta din Cana fiind începătura tuturor minunilor. Minuni au făcut Ucenicii Domnului, Apostolii şi Sfinţii trăitori din toate timpurile.

Cât ne îndurerează faptul că unii credincioşi de azi se socotesc sfinţi între ei şi negociază mântuirea în cifre absolute! Se roagă unii pentru alţii, se poartă în rugăciuni unii pe alţii, numai rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor nu sunt bune… Câtă orbie! Ce rătăcire s-a început în secolul al XVI-lea şi la ce culmi a ajuns în veacul acesta de pe urmă! Un Hristos singur, fără Cruce, fără Maica Domnului, fără Sfinţi şi fără Biserică, unde este întruparea frumuseţii desăvârşite, nu mai e o realitate! E un Hristos după chipul lumii şi o biserică a domnului veacului acestuia. Un Hristos desacralizat şi o biserică desacralizată.

Cât de larg-înţelegătoare şi cât de aproape şi de adusă la inima noastră este religia Iubirii descoperită în Ortodoxie! Aici, dacă ai credinţă, nădejde, dragoste şi trăire în smerenie, toate te duc la Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Căci dacă le avem pe toate acestea din belşug, vom fi deplin în cunoştinţa de Iisus Hristos şi plini de roade în trăirea cu El.

O Maică Prea Curată, cuprinde-ne şi pe noi în dragostea ta de Mamă şi, de Acolo, din Cerul Sfânt unde te afli, du şi rugăciunile noastre la Acela Care este Fiul Tău Preaiubit şi Mântuitorul nostru Scump! Amin.

Acatist

Fecioară, lujer ne-ntinat de fire,
În veci frumos, de Cel-Prea-Nalt umbrit,
Pe care plin de har şi strălucire
Luceafărul Hristos a înflorit –
Fă-mi inima curată ca şi tine,
Cuvântul viu să prindă viaţă-n mine!

Tu, ce-ai vegheat la căpătâi Minunea
Şi-o arătai oricărui muritor,
Încât I se-nchinau şi-nţelepciunea
Şi inima umilului păstor –
Ajută-mă să Îl găsesc şi eu,
Lui să mă-nchin şi să-L slujesc mereu!

Tu, ce la pieptul tău sfinţit de Mamă,
Hrăneai pe-Acel ce-i hrană pentru noi
Şi-L apărai cu dragoste şi teamă,
În pribegii, necazuri şi nevoi –
Fă tot ce am mai bun să-I dăruiesc,
Ca pe-o comoară scumpă să-L păzesc!

Tu, ce, pierzându-L cândva prin mulţime,
Îl căutai cu lacrimi şi fiori,
Când El uimea cu-a gândului ’nălţime
Pe-ai Templului bătrâni învăţători –
Mă-nvaţă să nu-L pierd, să pot veghea,
Şi Casa Lui să fie casa mea!

Tu, ce-ai văzut în El Dumnezeirea,
Când nu era decât doar un dulgher,
Păstrând, prin ani, nădejdea şi iubirea
Nestinse în al inimii ungher –
Fă ca să văd puterea Slavei Lui,
Chiar dacă toţi ar crede că El nu-i!…

Tu, ce fiind la nuntă, împreună,
Rugaşi pe Fiul să Se-arate-n har,
Zicând: „Să faceţi tot ce-o să vă spună!“,
Iar vinul nou umplea orice pahar –
Mă-nvaţă să-L ascult, şi-al Său Cuvânt
Să-mi fie desfătarea pe pământ!

Tu, ce-n smerenie, apoi, retrasă,
Priveai la El din margini de norod
Şi, proslăvind Lucrarea-I luminoasă,
Cântai al mântuirii veşnic rod –
Mă fă smerit cu inima şi blând
Şi El să-mi umple orice simţ şi gând!

Tu, care-atunci când El suia Calvarul,
Hulit de toţi, sub pumnul de călău,
Cu buze arse Îi sorbeai amarul
Şi-obrazul I-l ştergeai cu părul tău –
Ajută-mi, într-al suferinţei miez,
Să Îl găsesc pe El şi să-L urmez!

Tu, ce-I turnai pe-a rănilor dogoare
Al plânsului alinător balsam,
Când, părăsit între pământ şi soare,
Murind, ştergea păcatul lui Adam –
Ajută-mi taina Crucii s-o-nţeleg
Şi viaţa mea de Jertfa ei s-o leg!

Tu, ce-n miresme odihnindu-I somnul,
În giulgi şi jale trupul I-ai cuprins,
Culcându-L în mormânt apoi pe Domnul,
Iar ura piatra peste El şi-a-mpins –
Ajută-mă, dac-am trăit cu El,
Şi-n moarte să rămân al Lui, la fel!

Tu, ce, văzând a iadului cădere,
Ai alergat cu Sfintele Femei,
Vestind oricui măreaţa-I Înviere,
Al nemuririi neclintit temei –
Fă ca, din lutu-n care gem închis,
Să pot trăi al învierii vis!

Tu, care şezi pe tron de biruinţă,
Dar n-ai uitat că Mamă bună eşti,
Şi, suferind de-a noastră suferinţă,
Cu rugi înlăcrimate mijloceşti –
Smerit, plecându-mă, eu te măresc,
O, pisc sublim, spre care năzuiesc!…

Gherla (celula nr. 13) – 1959

Gheorghe PRECUPESCU

Author: Editor

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!