I Corinteni 4, 9-16
Şi-a trebuit strigat Cuvântul cu disperare de nebun
şi-acum, când jertfa-i arsă toată, o, ce puţini pricep ce spun!
Mai este oare vreo nădejde să se mai nască-un disperat
să-nalţe-aşa nebun lumina, cu orice jertfă neapărat?”
(Traian Dorz)
Toţi acei ce-au urmat voii lui Hristos au trebuit să-i semene Lui, spune fratele Traian, prin nemuritoarele versuri.
Profetul Isaia, în cap. 53, 3, cu mult timp înainte, spune despre Mântuitorul că: „dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea Căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă”. Fenomenul creştin al „nebuniei pentru Hristos” îşi are rădăcinile în Bizanţul secolului al XI-lea, însă a luat o amploare mai mare în Rusia de după secolul al XIII lea. „Nebunul pentru Hristos” pare violent, intolerant, de-a dreptul rău şi periculos în manifestările sale extreme dar, sub faţa de om murdar şi neatent cu sensibilităţile celorlalţi, s-a văzut, nu de puţine ori în decursul istoriei, un sfânt autentic, sensibil şi complet iubitor de semeni, pe care nu îi judeca, aşa cum părea la prima vedere, ci doar îi oglindea, spunând la răspântii şi-n pieţe, în gura mare, ce ar fi trebuit să spună fiecare, ghemuit sub patrafirul duhovnicului. Spre exemplu, doi asemenea asceţi „nebuni pentru Hristos”, Nicolae şi Teodor, care au trăit în secolul al XIV-lea în Novgorod, unul de-o parte a fluviului Volchof, celălalt de cealaltă parte, aveau obiceiul de a se întâlni pe pod şi începeau să se insulte, se certau zdravăn şi sfârşeau îmbrâncindu-se şi aruncându-se în apă, „amendând” astfel purtarea locuitorilor care adeseori se certau pe acel pod. Întâlnirea dintre sângerosul Ivan, care pornise în anul 1570 într-o campanie de pedepsire a celor care nu i se supuneau şi nebunul pentru Hristos Nicolae a avut loc în oraşul Pskov. Ţarul voia să treacă prin foc şi sabie locuitorii, dar în cale i-a apărut zdrenţărosul Nicolae, care i-a oferit carne crudă. Ivan a spus că el nu mănâncă carne în post şi oricum nu crudă, iar atunci „nebunul” i-a deschis ochii, strigându-i: „Dar sângele creştinilor îl bei!” Şi l-a ameninţat că de se va atinge de locuitori, va muri precum calul său. Ţarul s-a mâniat, a vrut să-l pedepsească pe zdrenţăros, însă acesta s-a făcut nevăzut şi imediat a apărut un slujitor al ţarului care i-a spus că tocmai murise calul său, din pricini necunoscute. Ivan cel Groaznic a renunţat la orice răzbunare, temându-se. Sunt doar câteva exemple de aceşti sfinţi nebuni pentru Hristos, născuţi prin Evanghelie, printre ei, excelând în sec. al VI-lea Sf. Simeon de la Emesa, motivat fiind de cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Cel ce voieşte să fie înţelept, în veacul acesta, să se facă nebun. Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât oamenii” şi alege ca nebunia pentru Hristos să fie prezentă în viaţa sa.
Şi Lucrarea Oastei Domnului şi-a avut „nebunii ei pentru Hristos” născuţi în lacrimi de Părintele Iosif, primul ostaş al Domnului, care a ales să iasă din tabăra lumii afară la Hristos, să sufere împreună cu El ocara Lui. Asemeni Ap. Pavel şi apostolul, martirul şi cântăreţul Golgotei, fratele Traian Dorz, unul dintre cei care au lăsat toate asemeni apostolilor dăruindu-se în întregime – trup, suflet şi duh – lui Hristos, a trăit nebunia pentru Hristos, fiind prigonit, mustrat şi judecat de multe ori chiar de fraţii săi. Îl învinuiau de pricini de care nu era vinovat, îl acuzau împreună cu cei de la securitate că nu se ştie descurca să aleagă nu numai interesul lui Hristos, ci şi pe al său personal, să fie prieten, după cum este cazul, şi cu sf. Gheorghe şi cu balaurul, şi cu Hristos şi cu Iuda. Ştim că el nu avea decât o cămăruţă fără uşă la început, fără mobilier, fără covoare… avea hainele peticite şi era bolnav şi singur de multe ori în pauzele dintre arestări. El nu-şi făcea concedii pe la mare, nu s-a folosit de talentul său în interese pământeşti, ci s-a expus luând asupra lui toate problemele Oastei, pentru a-i feri pe fraţi de suferinţă. Aşa gândeau despre Ap. Pavel copiii lui sufleteşti şi aşa ajunseseră să gândească şi să vorbească şi despre fratele Traian unii dintre fraţii „descurcăreţi” care i-au pricinuit atâtea dureri şi rane sufleteşti. În toate vremurile şi locurile unde toţi erau încrezuţi, mari, deştepţi şi plini de sine, omul lui Dumnezeu e vorbit de rău, umblând printre fraţii bogaţi flămând, neavând altă apărare şi mângâiere decât rugăciunea sa durută şi înlăcrimată. Am uitat cu toţii de multe ori că lui, disperatul nebun ce ne-a născut în lanţuri pentru Hristos şi ne-a dăruit hrana nemuritoare, adevăratului nostru părinte îi datorăm totul: şi recunoştinţă, şi ascultare, şi urmare a pildei şi căii pe care a mers cu statornicie. Asemeni Părintelui Iosif şi Apostolului Pavel, fratele Traian ne-a îndemnat să călcăm pe urmele lor sfinte, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos. Vremurile ce le trăim sunt un glas ceresc ce ne îndeamnă a medita la toate acestea şi a părăsi urmele unor străini de învăţătura noastră spre a reveni la urmele sfinte şi curate ale părinţilor noştri, lăsându-i pe neascultători să se nenorocească numai ei singuri pe căile străine. Amin!
Slăvit să fie Domnul !
Pr. Nelu PAVEL
