Nevoinţa rugăciunii este barometrul duhovnicesc

„Nevoinţa rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu şi însetează după Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul a umplut sufletul cu întunericul său şi că suntem aproape de acea stare vrednică de la plâns, care se numeşte moarte duhovnicească. Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu, prin minunea pocăinţei noastre personale. El ne întoarce iarăşi la rugăciune şi la râvnă.

Aşadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreţine prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naşte un simţământ cald faţă de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai des şi tot mai des, iar la cei întăriţi acesta se preface într’un simţământ minunat faţă de Dumnezeu. Acest  simţământ este dulce şi fericit, şi prima sa ivire te îndeamnă să-l doreşti şi să-l cauţi, încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul Theofan Zăvorâtul). Cel ce voieşte să intre într’acest rai se cuvine, după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această pravilă: Când te rogi, să nu laşi rugăciunea până ce nu se va trezi în inima ta vreun simţământ faţă de Dumnezeu: fie evlavie, fie credincioşie, fie mulţumire, fie nădejde.”

(Arhimandritul Serafim Alexiev)