Aşa încheia Sfântul Teofan Zăvorâtul cuvântul său la tâlcuirea Evangheliei la la Matei, care zice: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt 11, 12).
Nevoinţa silirii de sine biruie totul… (cf. Cum se ne rugăm ca să ne asculte Dumnezeu rugăciunea, Editura de Suflet, Bucureşti, 2014, pg. 34). Cu alte cuvinte, moartea ultimului profet al Vestirii Întrupării lui Dumnezeu aduce lumii o harismă absolut necesară pentru a te mântui: silirea de sine. Parte integrantă a unei culturi a ascultării, structura culturală a evitării morţii duhovniceşti în care suntem transferaţi azi este ceea ce ne lipseşte nouă parcă tot mai des. Vrem uşor totul, de la diplome la căsnicii, de la bani la averi, de la sănătate la lucruri legate de veşnicia noastră. Ba cerem chiar harisme, a rugăciunii ori a propovăduirii, de exemplu, fără a face eforturi, crezând în mitul lucrării Duhului cu o gratuitate exasperantă, deloc legată de împreună-lucrare, fixând lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră în limitele unui automatism verbial, fără fundament în Revelaţie. Şi facem ochii mari, surprinşi, când lucrurile nu merg cum le-am teleghidat noi în gândirea noastră. Silirea de sine este opusul lenii şi autosuficienţei, este harisma care te scoate din mediocritate, care te obligă la respectul faţă de celălalt, care la rându-i se sileşte să înţeleagă biruinţa la care vrea să fie părtaş. Este exerciţiul de smerenie la care te obligă mântuirea: aceea de a-l pune pe celălalt mereu mai sus în inima şi cugetul tău.
Un Părinte al duhovniciei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj, pornind de la cuvintele Sfântului Efrem Sirul, „Biserica pe pământ nu este o adunare de sfinţi, ci este o gloată de păcătoşi care se pocăiesc”, consemnează: „Biserica, noi toţi, suntem o gloată în mişcare, o gloată îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o gloată de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun: nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi, capabili să ne dăruim celorlalţi. Dacă am fi cu adevărat conştienţi de nevoia disperată în care ne aflăm, am fi dispuşi să fim deschişi şi iubitori de ceilalţi. Dacă nu suntem aşa, este semn că nu am înţeles încă cine suntem şi unde ne aflăm. Ne aflăm într-o ţară străină, chiar dacă suntem pe drum de întoarcere şi, precum fiul risipitor, nu am ajuns încă la destinaţie. Ştim doar că suntem aşteptaţi, că Tatăl ne aşteaptă, că Îi este dor de noi, dar noi suntem încă integraţi în pacea, în împlinirea de acasă” (vol. Făcând din viaţă rugăciune, 2014, p. 101-102).
Este greu astăzi să mai propui un astfel de exerciţiu spiritual. Când toată lumea se vrea, fie şi un pic, profetă, când toţi vrem să avem dreptate, oricare ar fi preţul pentru aceasta, şi propriile interese sunt prezentate ca fiind mai importante decât ale comunităţii, când fiecare judecă şi condamnă pe fiecare, silirea voii proprii trebuie să înceapă cu smerirea de sine, cu pocăinţa fiecăruia dintre noi. Cui să o vesteşti însă, pentru că zgomotul de fond al vieţii noastre îndeamnă la jumătăţi de măsură şi umflări de orgolii, la adevăruri partinice şi la modele umane semipreparate! Scleroza vieţii interioare ne contorsionează şi viaţa exterioară. Remarcăm în fiece clipă toată drama aproapelui şi a noastră atunci când ne silim să facem binele, să trăim în pace şi să zidim cu tăcerea noastră liniştirea aproapelui. Ni se răspunde cu îndoială, neîncredere, zâmbete de superioritate… A te sili să te mântuieşti nu înseamnă transformarea ta într-un roboţel fariseic de făcut puncte la biserică sau în văzul comunităţii, ci biruirea patimilor care te încearcă, liniştirea sufletului tău pentru a creşte iubirea în jurul tău. În casa ta, în anturajul tău sau în oraşul tău. Ne spun toţi experţii în scoate-rea religiei din şcoală că religia, actul religios, este o chestiune particulară. Nimic mai corect, doar că pentru a creşte şi a se manifesta credinţa, vârful viu al religiozităţii, pentru a rezista, credinţa are nevoie de aportul comunităţii. Izolaţionismul nu poate fi admis drept metodă pedagogică decât în viziunea nenorocită a reformei învăţământului din anii 1948-1949, când, împotriva naturii sufletului tânărului român, s-au îngropat religia şi limba română, istoria naţională şi libertatea de exprimare sub principiile umanismuluiateu, sub vârful istoriografiei lui Roller şi principiile limbii ruse. Silirea de sine, aşa cum o vedea această reformă, nu avea nimic de a face cu îndumnezeirea firiiumane, ci doar cu dezvoltarea culturii fricii şi foamei, a ascultării necondiţionate în lagărul de idei al ateismului.
E mereu vreme de silire de sine. De redobândire a dinamicii noastre duhovniceşti. Nu-i ruşine să fii viu şi să vrei să trăieşti întru Împărăţia lui Dumnezeu. Să fim dar silitori şi să cerem lui Dumnezeu bucuriile smereniei şi fericirea pocăinţei întru El şi Veşnicia Sa!
Pr. Constantin NECULA
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 35 (959) 25-31 AUGUST 2014