Vorbirea fratelui Traian Dorz
de la adunarea din a doua seară de priveghere a fratelui Popa Petru
Dumnezeu ne-a lăsat nouă la Sibiu un mormânt binecuvântat, la care am primit o poruncă să ne ducem totdeauna recunoscători şi îndatoraţi, cu o lacrimă, cu un cuvânt, cu o cântare şi cu o floare, la fiecare Rusalii. Binecuvântat să fie Domnul pentru acest mormânt şi pentru acele Rusalii în care n-am uitat legământul acesta şi porunca aceasta. Şi într‑adevăr binecuvântaţi de Dumnezeu au fost totdeauna acei care au luat parte, împlinindu-şi această datorie de recunoştinţă faţă de părintele sufletesc care le-a făcut atât de mult bine. Şi ori de câte ori vor mai merge acolo, şi ori de câte ori va mai merge cineva acolo, împlinind cu evlavie şi recunoştinţă datoria aceasta faţă de memoria Părintelui care ne-a născut în Hristos, acela care va merge şi acela care va sta acolo cu cugetul curat, cu inima smerită şi recunoscătoare totdeauna se va întoarce încărcat de binecuvântări de la Dumnezeu, Care-l răsplăteşte totdeauna pe cel care nu uită ce datorează celui care i-a făcut bine. Zic, avem la Sibiu un mormânt pe care nu trebuie să-l uităm niciodată. E adevărat că nu totdeauna am putut merge acolo liniştiţi şi am putut sta cum am vrut. Dar dacă am mers, oricum am mers de greu şi oricât am putut sta de puţin, dacă acest greu şi acest puţin a fost făcut din dragoste pentru Dumnezeu şi cu smerenie, totdeauna ne-a binecuvântat Dumnezeu.
Mai avem şi la Săsciori un mormânt sfânt, dar acolo, de câte ori ne-am dus, aproape totdeauna poarta cimitirului a fost încuiată. Şi a trebuit să ne întoarcem înapoi cercetând numai cu gândul, cu lacrima şi cu dragostea noastră acel mormânt care a însemnat atât de mult – şi înseamnă, şi va însemna – pentru noi. Totuşi e bine, ori de câte ori putem, să nu uităm nici mormântul fratelui Marini. A fost un copil al lui Dumnezeu care a sprijinit braţele profetului lui Dumnezeu, şi el, de o parte, într-unul dintre cele mai grele ceasuri ale luptei Oastei Sale cu Amalec.
Se mai creează un mormânt, la Săucani… Să nu-l uităm! Să ne fixăm o zi: ziua numelui său sfânt, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zic eu, care aminteşte despre jertfa acestui mare om al lui Dumnezeu al cărui nume l-a purtat acest mare urmaş al lui. Şi ori de câte ori vom putea, în ziua de 29 iunie, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care vom putea, când vom putea, câţi vom putea şi cât vom putea, să încercăm să venim din nou, cu o floare, cu o lacrimă, cu o cântare şi la acest mormânt. Totdeauna ne vom întoarce binecuvântaţi. Pentru că oricine împlineşte o datorie sfântă faţă de un om sfânt va fi răsplătit cu o mare binecuvântare de la Dumnezeu, pentru Care oamenii aceştia valorează mai mult decât popoare, pentru că este scris: „Pentru că eşti iubit şi te iubesc, dau popoare întregi pentru tine”. Popoare întregi nu valorează atât de mult cât valorează cu adevărat un om mare şi sfânt al lui Dumnezeu. Aceşti oameni mari şi sfinţi ai lui Dumnezeu sunt mai însemnaţi decât împăraţii pământului. Căci împărat poate fi oricine, dar un om sfânt nu poate fi, decât un om ales şi mare al lui Dumnezeu.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu uităm niciodată nici una din binefacerile Lui. Dar printre cele mai mari binefaceri sunt oamenii binefăcători pe care Dumnezeu ni i-a trimis să ne facă nouă binele cel mare, binele cel sufletesc pe care nu trebuie să-l uităm niciodată, nici unii dintre noi. Dumnezeu ne va ajuta. Când vrem să facem un lucru bun, totdeauna ne ajută Dumnezeu. Şi un lucru bun va fi dacă, de sărbătoarea numelui său, de sărbătoarea jertfei unor oameni sfinţi cum au fost Sfântul Petru şi Sfântul Pavel, noi ne vom abate cu o lacrimă şi cu o rugăciune, să ne amintim mereu de jertfa şi de dragostea acestui suflet din binefacerile căruia ne‑am împărtăşit – mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul – fiecare dintre noi.
Noi cântăm cântările lui. Dar şi cele care n-ar fi scrise de el sau gândite, sau armonizate, sau puse pe melodie de el (deşi sunt foarte multe) [sunt inspirate de el]. El niciodată însă nu şi-a făcut cunoscute lucrările sale. El a lăsat să le ştie numai Domnul, aşa cum spune una dintre cântările noastre, dintre poeziile noastre pe care, când am scris-o, la el m-am gândit. Ultima ei strofă sună cam aşa: „Şi cântarea cea mai frumoasă dintre toate e aceea despre care nimeni nu ştie că am scris-o eu”. În toate cântările noastre, spun, el are o aşa de mare parte. Lacrimile lui, duhul dragostei lui, smerenia lui, căldura sufletului lui, sinceritatea iubirii şi inimii sale au fost, în mare măsură, puterile care m-au ajutat la foarte multe dintre lucrările pe care le-am scris. E una, între poeziile noastre, la care fratele Ionuţ a promis că va compune o melodie. I-am spus-o odată, când m-am gândit la fratele Petru. E o poezie scurtă, din patru strofe, care începe aşa:
Alături am purtat povara
acestei zdrobitoare cruci,
deşi, necunoscut şi tainic,
tu altfel ţi-a fost dat s-o duci.
În starea de oboseală în care sunt acum, după atâtea nopţi nedormite şi drumuri grele, şi după starea de boală şi de bătrâneţe, nu-mi amintesc eu bine toate celelalte trei strofe. Dar încheierea era aşa:
Eu, din răsplata luptei sfinte,
şi-n lume mi-am primit un pic,
dar tu, necunoscut de nimeni,
în lume n-ai primit nimic.
Mâine, când Stăpânul
va arăta tot ce-am făcut,
răbdarea ta necunoscută
va fi răsplătită mai minunat decât a mea.
Pentru că, lucrând împreună, el totdeauna a căutat să se păstreze în umbră, deşi el totdeauna era în cea mai mare lumină.
E adevărat că în anii cei grei, în care noi am fost duşi departe şi chinuiţi, el n-a fost împreună cu noi acolo. Dar stând aici, a suferit mai mult. Nu pot să spun [de câte ori] era luat de-acasă şi dus în pădure, [noaptea, legat de câte un copac şi bătut] (…). El n-a spus la nimeni. Cum a suferit el din dragoste pentru Domnul şi ce preţ a plătit el o va arăta Domnul în ziua aceea când Îşi va împlini făgăduinţa în care a spus: „Pe cine Mă va mărturisi pe Mine înainte oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui şi a îngerilor lui”. Abia atunci se va vedea ce cunună minunată are Petru. Eu ştiu acum că sus în cer e o sărbătoare mare! Că marţi dimineaţa toţi îngerii au fost adunaţi acolo să-l întâmpine! Însuşi Domnul a venit înaintea lui, pentru că este scris: „Eu vă voi primi şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. Nu moartea l-a luat, nu întâmplarea, nu tragedia l-a luat! Domnul Iisus a venit şi l-a luat în felul acesta.
Pentru noi, momentul acesta este un moment mare. Şi pilda pe care o avem în faţa noastră ne îndeamnă la foarte mult. Ne gândim că sunt în lumea aceasta oameni cu deosebire de buni, pe care toţi oamenii care i-au cunoscut îi binecuvântează. Le-ar fi dorit să nu moară niciodată. Ar fi vrut să fie mereu cu ei, să nu se mai despartă, să-i vadă în fiecare zi. Ce minunaţi sunt astfel de oameni şi cât de binecuvântat este pământul că-i are şi familiile, şi locurile care i-au cunoscut şi care i-au avut!
Dar sunt şi oameni în lumea aceasta pe care nimeni nu doreşte să-i vadă. Pentru care nimeni nu se roagă să trăiască. Pe care nimeni nu doreşte să-i cunoască şi să aibă de-a face cu ei. Ce fericit este să fii un om pe care toţi te simt necesar şi folositor! Şi ce nenorocire este să fii un om de care nimeni n‑are nici un fel de plăcere şi bucurie şi nici un fel de folos… Între aceste două extreme ne împărţim noi toţi. Dorim din toată inima să avem de-a face cu oameni de care totdeauna când îi vezi te bucuri, cu care totdeauna te întâlneşti cu lacrimi şi te desparţi cu lacrimi. Fiindcă sunt aşa de necesari ca aerul, ca pâinea, ca apa lui Dumnezeu. Aşa ne vrea Domnul şi aşa dorim şi noi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să fim. Ca toţi cei pe care îi întâlnim şi cu care avem de-a face să se bucure de noi. Să aibă folos de noi. Să dorească să ne vadă. Să sufere când nu ne văd şi să se roage să nu ne despărţim niciodată.
va urma
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani
– Sibiu : Oastea Domnului, 2014, vol. 1