15 mai, Psalmul 56, v. 1 
Pare că nu există nici un om pe lumea asta care să nu aibă chiar nici un duşman… Unul sau mai mulţi duşmani fiecare om are. Pe drept sau pe nedrept, aceşti oameni care nu-l pot suferi, caută să-i facă răul ori de câte ori au vreun prilej şi pot. Dacă nu pot în alt fel, măcar cu vorba rea, cu clevetirea, cu batjocura…
În viaţa obişnuit lumească, duşmănia aceasta este reciprocă. Este în o parte, este în ambele părţi. Dacă unul urăşte şi caută să-i facă rău celuilalt, nici acela nu se lasă mai prejos, — caută şi el să-i întoarcă înapoi răul făcut. Ba încă şi mai mare, dacă poate! Dacă unul cleveteşte şi insultă, caută şi celălalt să-l insulte încă mai tare, să-l doară şi să-l usture şi mai rău. Se întărâtă unul pe altul, până când ajunge unul mâncat de celălalt sau sunt mâncaţi amândoi de ruşine şi de iad. Câte procese, câte bătăi, câte ucideri, câte pustiiri, ruşine şi pagube nu aduc astfel de duşmani şi duşmănii trupeşti! Dar în viaţa obişnuit duhovnicească, în viaţa adevăraţilor credincioşi, chiar dacă există duşmani, purtarea faţă de ei este cu totul alta.
Chiar şi omul cel mai credincios are şi el duşmani!… Are, adesea, foarte mulţi şi răi duşmani, chiar dintre cei mai apropiaţi de el. În mod normal, dacă omul este cu adevărat credincios, el n-ar trebui să mai aibă nici un duşman dintre semenii lui. Fiindcă, pe dreptate, el nefăcând rău nimănui, ci numai bine, cât poate, nimeni n-ar trebui să-i întoarcă rău nici lui. Dar omului bun şi credincios, nefiind un lăudăros, nu-i place să fie nici un lăudător… Nefiind un linguşit, nu-i place să fie nici un linguşitor… Nefiind un beţiv, un fumător, un desfrânat şi un clevetitor — nu-i place nici să încurajeze aceste păcate la alţii, ba, dimpotrivă: să le mustre şi să le înlăture… Iată motivul pentru care i se iscă omului credincios cei mai mulţi duşmani şi duşmănii!…
Diavolul, duhul răului, intră uneori în chip vădit în câte unii din aceşti duşmani. Iar un astfel de duşman, stăpânit de o neîncetată ură pânditoare de rele, îi devine credinciosului o primejdie necurmată care îl urmăreşte pas cu pas, din pricina Numelui Sfânt al Domnului Iisus (Mat. 5, 11; 1 Petru 3, 14). Cei care urăsc credinţa şi urăsc pe Hristos, devin totdeauna şi vrăjmaşii omului credincios în Domnul. Şi, după cum fără nici un motiv ei Îl urăsc pe Hristos, tot aşa, chiar fără nici un motiv, îl vor urî şi pe cel credincios (Luca 6, 22). Credinciosul Domnului însă se va purta totdeauna şi faţă de vrăjmaşii săi tot aşa cum S-a purtat şi Domnul nostru Iisus, adică aşa cum îi porunceşte şi Domnul să se poarte (Mat. 5, 44; Rom. 12, 14-21).
Răzbunarea omului credincios asupra duşmanilor lui va fi: că se va ruga totdeauna lui Dumnezeu, ca să le dea vreme de pocăinţă şi mântuire şi lor. Le va răspunde cu blândeţe şi iubire…, le va da bineţe, cu bunătate, cu respect, cu milă, el, cel dintâi, şi cu inimă mereu paşnică şi senină.
Va fi totdeauna atent să le facă bine tuturor duşmanilor săi, cu atât mai mult cu cât i se va face lui mai mult rău. Iar dacă vine ziua când trebuie să-i închidă pentru totdeauna uşa aceluia care a fost vrăjmaşul lui, omul credincios nu o va trânti niciodată, ci o va închide cu milă, cu blândeţe şi cu părerea de rău că — cu tot binele ce i l-a făcut — omul cel rău i-a rămas tot un neînduplecat şi un rău duşman. Aceste simţăminte nu-l vor părăsi pe fratele nici după aceea, ci îl vor face să se roage pentru cel vrăjmaş până când moartea îi va despărţi pe veşnicie.
