11. Apoi, din nou, în plină zi, s-a făcut dintr-o dată iarăşi noapte.
Noaptea a treia, cea mai lungă şi cea mai grea.
Noaptea din urmă.
12. A fost oare numai noapte?
Nu, a fost şi un mormânt, din care nici nu mai puteam nădăjdui uneori că am să mai ies vreodată,
13. pentru că eu însumi, în cea mai mare nebunie şi rătăcire a minţii mele, ajutasem la săparea lui,
14. îngăduind săgeţilor amare să pătrundă cât mai adânc în inima luminii mele, zdrobindu-mi-o.
15. Veniseşi la uşa mea şi încercaseşi să intri, pentru ca ispititorul să nu mi-o afle goală.
16. Dar zăvorul era împins de mine pe dinăuntru. Şi perdeaua geamului dinspre Tine era trasă toată de mâna mea.
17. Te-am simţit la geam şi parcă Ţi-am văzut mâinile, însângerate pentru mine, încercând să-l deschidă…
18. Şi-am auzit suspinul Tău sfâşietor, pentru mine. Şi glasul plin de îndurare, chemându-mă pe nume şi înştiinţându-mă.
19. Dar eu – cu mintea mea, jumătate adormită, şi cu inima mea, jumătate rece – nu mai auzeam acum şi nu mai simţeam decât jumătate de adevăr.
20. Era ca o întunecime de soare.
În curând, umbra îmi cuprinse totul.
Şi aşa m-am prăbuşit.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
