Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire.O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor- fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară -are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osîndesc…
E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei;
numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda.
Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă.
Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitorii iese în cale {şi încă departe fiind…). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?)
Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vanzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească
Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot cei pămîntesc, nu-s decît stangace imitaţie a virtuţilor mărinimoase: dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpanului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.
. Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamnă credinţa? Incredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decat semnale negative.
Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere,”
Pr.Nicolae Steihardt
din „Jurnalul fericirii”
