Noi aflăm despre acest eveniment evanghelic ( sărbătoarea Schimbarea la Faţă a Domnului ) nu întemeindu-ne pe nişte basme mesteşugit alcătuite (2 Pet. 1:16), după cum spune apostolul Petru în citirea de azi din Apostol (2 Pet. 1:10-19), dar pe baza mărturiilor martorilor oculari. Apostolul Petru se numeşte pe sine martor al fenomenului slavei şi puterii lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat atunci când Dumnezeu s-a adresat către Fiul Său pe muntele Tabor, spunând: Acesta este Fiul Meu Multiubit, întru Care am binevoit (Mt. 17:5, 2 Pet. 1:17).
Apostolul Petru ştia despre ce vorbea. Pe vremea lui în calitate de sursă al entuziasmului religios deseori erau folosite diferite feluri de basme meşteşugit alcătuite, doar era epoca antichităţii, epoca mulţilor zei sau aşa-numitului pluralism religios – crede în ce vrei şi cum vrei. La baza fiecăreia dintre aceste căutări religioase era o oarecare filozofie omenească, pe care apostolul o numeşte basme mesteşugit alcătuite. Însă propovăduirea apostolilor era propovăduirea martorilor apariţiei puterii şi slavei lui Dumnezeu, de aceea Biserica păstrează cu grijă mărturia lor.
Noi ştim cât este de importantă mărturia martorilor oculari în orice fel de lucru, în special pentru acela care este sub ancheta organelor de urmărire penală. Fără mărturia martorilor nu poate fi emisă hotărârea de judecată, mărturia martorilor este cea mai puternică probă. Şi cât de mult noi trebuie să fim convinşi de dreptatea credinţei noastre, de dreptatea Evangheliei, dacă în baza ei se află nu basme meşteşugit alcătuite, fie chiar şi foarte înălţătoare, dar totuşi provenind din mintea omenească, dar mărturiile martorilor oculari! Anume pe această mărturie apostolicească se bazează întreaga credinţă a Bisericii. Şi fiecare arhiereu al lui Dumnezeu, primind slujirea apostolică, este chemat să continue această mărturie a martorilor oculari prin propovăduire, prin rugăciune, prin pilda vieţii personale.
Aşadar, apostolul Petru ne povesteşte despre evenimentul Schimbării la Faţă. Firea omenească a Mântuitorului nu se deosebea prin nimic de cea a altor oameni, de aceea toţi cei din anturajul lor, inclusiv apostolii, aveau o atitudine faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru ca faţă de un om – fără doar şi poate că înzestrat cu daruri de sus, dar totuşi om. Şi iată că pe muntele Tabor are loc cu puterea harului lui Dumnezeu schimbarea firii omeneşti a Mântuitorului şi glasul a fost de la Dumnezeu Tatăl: Acesta este Fiul Meu Multiubit.
Apostolii au căzut cu faţa la pământ, răpuşi de apariţia uluitoare a lui Iisus schimbat în faţa ochilor lor, cu Care au umblat pe drumurile prăfuite ale Palestinei, Care, la fel ca şi ei, suferea de sete şi frig, Care era atât de smerit, încât nu răspundea la obijduirile venite de la oameni. Şi iată că pe acest munte se produce minunea Schimbării la Faţă: Iisus din Nazaret apare ca Fiul lui Dumnezeu în haine strălucitoare ca zăpada.
Noi deseori folosim cuvântul „schimbare”, însă se cuvine a-l folosi cu mare atenţie. Nu orice transformare a personalităţii umane este o schimbare, chiar dacă această transformare este legată de perfecţionarea personalităţii. Noi, fără doar şi poate, ne perfecţionăm atunci când obţinem studii, când sub influenţa culturii căpătăm acuitatea recepţionării estetice a lumii. Dacă e să comparăm persoana ce a trecut calea vieţii cu un adolescent, care abia începe să păşească pe această cale, va fi clar cum s-a perfecţionat această persoană, în special dacă a depus multe puteri. Însă această perfecţionare indubitabilă nu poate fi considerată schimbare – adevărata schimbare a personalităţii este un aşa fel de dezvoltare a chipului lui Dumnezeu în firea omenească, care în mod maxim îl apropie pe om de Dumnezeu.
Noi ştim că perfecţionarea personalităţii sau a relaţiilor sociale, dezvoltarea ştiinţei, a tehnicii, a artei nu duce în mod obligatoriu la schimbare – progresul poate fi orientat spre rău, cunoştinţele umane pot aduce moarte şi distrugeri. Cunoştinţele omului pot fi folosite de puterea diavolească şi noi ştim în ce infern oamenii deseori îşi transformă viaţa, inclusiv bazându-se pe propriile cunoştinţe şi experienţă. Astfel are loc nu o schimbare, dar un regres duhovnicesc.
Dar cum rămâne cu neamul omenesc, societatea umană? Noi doar dorim ca ea să devină mai bună. Însă societatea, spre deosebire de om, nu poate să se transforme după chipul şi asemănarea Schimbării de pe Tabor. Dar parcă este indiferent pentru voi ce fel de relaţii vor lega azi şi mâine cetăţenii acestei ţări şi ai întregii Rusii istorice? Parcă noi putem spune că grija pentru binele societăţii se află în afara atenţiei Bisericii? Bineînţeles că nu. Biserica, cunoscând ce este Schimbarea adevărată, trebuie să influenţeze asupra societăţii umane, ca fiecare om, în funcţie de forţele lui, să ajungă la acea schimbare ce a strălucit pe muntele Tabor şi atunci se va schimba şi societatea umană.
Este greu să ne imaginăm ca în societatea sfinţilor Serghie de Radonej, Serafim de Sarov şi a sfinţilor din Solovki să apară probleme şi conflicte care cer eforturi deosebite pentru soluţionare. Un om sfânt ce vieţuieşte în comunicare cu Dumnezeu, creează în jurul său o lume despre care vorbea Serafim de Sarov. De aceea efortul principal al Bisericii în domeniul organizării vieţii sociale constă în educarea personalităţii şi în influenţa relaţiilor sociale. Deşi schimbarea aidoma celei de pe Tabor nu este posibilă pentru dimensiunea socială a vieţii omeneşti, însă dacă fiecare se va strădui asupra propriei schimbări, atunci se va schimba şi viaţa societăţii omeneşti. ..
Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii
Predica Preafericitului Patriarh Chiril
de sărbătoarea Schimbarea la Faţă a Domnului la mănăstirea din Solovki
sursa: http://www.patriarchia.ru/
