În toate vremurile au fost şi îndemnuri rele, şi îndemnuri bune. Şi oameni care au călăuzit sufletele spre Hristos, şi oameni care i-au îndemnat spre păcat. În toate vremurile Dumnezeu a îngăduit să fie şi virtuţi, pentru că, în îngăduinţa Lui, au fost lăsate pe pământ şi încercările prin care, trecând, cel credincios să se dovedească vrednic. Şi astăzi e tot aşa. Şi până la sfârşitul veacurilor va fi tot aşa. În orice condiţii şi în orice loc ar fi ajuns, omul va putea face şi bine, şi rău, depinde de voinţa lui. În orice împrejurare ar fi pus, omul poate fi şi biruitor, şi biruit; depinde de voinţa lui. În orice stare ar fi, omul poate fi ori credincios, ori necredincios; depinde de voinţa lui. Pentru că în această luptă dintre rău şi bine a rânduit Dumnezeu să se dovedească cei care sunt vrednici şi cei care sunt nevrednici.
În această luptă cu ispitele, în această luptă pentru dobândirea virtuţilor se dovedeşte fiecare şi ajunge fiecare să vadă în ce măsură poate, prin lupta şi prin voinţa lui, să realizeze ceea ce este bine, ca să ajungă să dobândească mântuirea sufletului său. Căci mântuirea sufletului nostru nu este singură. Noi nu ne putem mântui niciodată singuri. Nu putem spune: „Ce-mi pasă de fratele?” sau: „Ce-mi pasă de semenul meu?”, că dacă el se pierde lângă mine, pe mine aceasta nu mă lasă nevinovat. Dacă lângă mine se pierde un suflet, în mare parte şi de multe ori, acest suflet va fi cerut odată din mâna mea de către Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să simţim apropiere faţă de semenul nostru, să simţim datorie faţă de semenul nostru, să simţim răspundere faţă de bunul mers al semenului nostru şi al societăţii în mijlocul căreia trăim.
Hristos a vrut – şi sfântul Său Cuvânt ne îndeamnă – să ne dăm toate silinţele ca noi, în mijlocul frământăturii în care suntem aşezaţi, să fim un aluat bun, care să dospească o frământătură bună, spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor noştri. Creştem şi împreună cu noi cresc alţii. Cum alţii ne-au crescut pe noi, şi noi trebuie să-i creştem pe alţii.
Suntem într-o înlănţuire. Veriga cea dintâi a început în cartea Facerii; veriga cea din urmă din lanţul acesta se va sfârşi în Apocalipsa. Noi am primit Cuvântul lui Dumnezeu de la alţii, la rândul nostru, trebuie să-l lăsăm altora. Şi, cum noi am avut înaintaşi aşa de binecuvântaţi şi de credincioşi care cu atâtea jertfe şi cu atâtea lupte ne-au păstrat Cuvântul lui Dumnezeu, şi noi trebuie să fim vrednici de înaintaşii noştri şi de urmaşii noştri, pentru ca să le lăsăm nu numai Cuvântul sfânt, ci mai ales cuvântul trăit şi împlinit în viaţa şi prin purtarea noastră în mijlocul lor.
Ne bucurăm din toată inima de orice clipă liniştită în care harul lui Dumnezeu ne rânduieşte prilejul să ne întâlnim unii cu alţii. Ori de câte ori ne întâlnim, folosim timpul pentru a ne îndemna la dragoste şi la fapte bune. Dragoste înăuntru, în mijlocul nostru, şi fapte bune în afară, în mijlocul celorlalţi oameni printre care umblăm. Aceasta este, pe scurt, chemarea noastră şi datoria noastră a tuturora. Iubire înăuntru, între fraţi, şi fapte bune şi trăire curată şi evlavioasă, şi sfântă în mijlocul celorlalţi oameni. De felul în care ne dăm silinţa să împlinim această datorie atârnă foarte mult… atârnă adeseori mântuirea sufletului nostru. Pentru că aşa cum am spus, noi nu ne putem mântui singuri. Dacă nu ne pasă de fraţii noştri, noi suntem nişte străini, nişte păgâni şi necredincioşi. Dacă nu ne pasă de semenii noştri, noi suntem nişte fiare şi nu oameni.
Hristos Mântuitorul nostru ne-a spus: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”. În felul acesta, El a legat mântuirea noastră de mântuirea semenilor noştri. Şi tot Cuvântul Său cel sfânt leagă mântuirea sufletelor noastre de mântuirea celor printre care suntem, de pilda pe care o dăm altora, de îndemnul pe care îl dăm altora, de munca şi lupta pe care o ducem pentru a-i aduce şi pe alţii la o viaţă mai bună, la o credinţă mai înaltă, la o trăire mai sfântă, la un nivel duhovnicesc mai ridicat.
De aceasta nu vom scăpa până la ultima noastră clipă. De datoria aceasta nu ne vom achita până la sfârşitul zilelor noastre. Noi în fiecare zi şi fiecare dintre noi, acolo unde suntem puşi şi trimişi, trebuie – nu totdeauna prin cuvântul nostru, dar totdeauna prin purtarea noastră – să fim o dovadă vie şi sfântă despre trăirea în Hristos.
De aceea, trebuie să ne pregătim cu toţii pentru acest lucru în fiecare zi. Cu cât cunoaştem mai mult, cu atâta putem vedea mai departe, cu atâta putem împlini mai mult, cu atâta putem lucra mai bine. Şi de aceea trebuie să ne înmulţim cunoştinţa noastră din Cuvântul lui Dumnezeu şi din tot ceea ce este bine, pentru ca în felul acesta, având orizonturi mai largi şi mai luminoase, posibilităţi mai multe, putere mai mare, să putem ajuta mai mult şi să putem face mai mult bine.
Numai atunci vom ajuta la ridicarea familiei noastre, a Bisericii noastre şi a poporului nostru, când mai întâi pe noi înşine ne vom ridica la o viaţă sfântă trăită în Hristos, prin Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos, în mijlocul fraţilor noştri.
Să ne simţim deci răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor noştri pentru fiecare lucru pe care trebuie să-l facem şi pentru fiecare zi pe care trebuie să o folosim în chipul cel mai înalt şi cel mai bun pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, care este mântuirea tuturor, dar mai întâi mântuirea poporului nostru; mântuirea familiei noastre… mântuirea sufletului nostru.
Întâlnindu-ne acum doi sau trei, harul lui Dumnezeu a îngăduit să ne putem vedea, să ne aducem aminte de pildele sfinte din Cuvântul lui Dumnezeu. Că nu ne-ar ajunge timpul dacă i-am număra pe toţi aceşti sfinţi, vrednici de cinstire şi vrednici de urmare din Vechiul Testament sau din Noul Testament. Şi după aceea din istoria Bisericii, din vieţile sfinţilor părinţi şi martiri, dintre care cea mai mare parte au fost tineri, au luptat tineri, au sfârşit tineri, au biruit tineri, realizând în tinereţea lor o viaţă înaltă şi sfântă, spre slava lui Dumnezeu, spre slava şi triumful Bisericii şi al cauzei Evangheliei Sale pe pământ.
Noi avem această sfântă datorie, pentru că de-acolo ne putem inspira neîncetat. Pilda înaintaşilor noştri poate fi pentru noi mijloc de învăţătură, mijloc de putere, mijloc de biruinţă.
De aceea, întorcându-ne mereu privirile spre înaintaşii noştri care au fost oameni mari de credinţă, de răbdare, de sfinţenie, de evlavie, de stăruinţă, de înfrânare, să ducem în mijlocul societăţii în care suntem noi o viaţă la fel de sfântă şi evlavioasă, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aceasta este datoria noastră. Înaintaşii noştri şi urmaşii noştri ne poruncesc să trăim cu vrednicie orice clipă din viaţa pe care o avem de la Dumnezeu.
251. VERIGA DIN LANŢUL DE AUR
O vorbire a fratelui Traian Dorz de la adunarea de la Simeria – 23 august 1969
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 6
