Pentru reconstituirea unei statui, piesã de muzeu din Grecia, a fost nevoie de o așteptare timp de tocmai o sutã de ani. Se spune cã cel mai bogat muzeu din lume este fundul mãrilor și al oceanelor. Acestei statui din Grecia, gãsitã pe fundul oceanului, exact la o sutã de ani și exact din același loc i-a fost scos și brațul ce-i lipsise pânã atunci timp de un secol.
Pentru cunoscãtori, nu neapãrat o statuetã, ci chiar și un ciob are valoare incalculabilã, ca pentru un istoric, un petec de pergament antic. Acestea, pentru un necunoscãtor, nu înseamnã nimic. Și totuși ce valoroase sunt! Beduinul de pe malul Mãrii Moarte putea sã-și facã, dintr-o bucatã de manuscris de piele al Legii Dumnezeiești, gãsit în peștera de la Qumran, curea la opinci. Pentru cã nu vedea importanța și valoarea unui manuscris antic. De aceea nu trebuie sã ne mirãm de cei care zic cã „au ochi” când folosesc trecutul încãrcat de glorie eternã pentru a-și face curea la opincile umbletelor lor.
Nu vrem sã descoperim și nu putem sã scoatem din „ocean” o statisticã închipuitã. Dar dorim sã reactualizãm, pentru prezent și viitor, viața unei Lucrãri și a unui lucrãtor pentru mântuirea creștinilor Bisericii și Neamului Românesc. Importanța ei este aceeași, indiferent de timpul și anul descoperirii Oastei Domnului.
Este imposibil sã dai deoparte imensa pãtrundere și, cel puțin, aflarea ei în toate colțurile țãrii. Și aceasta, pentru cã lucrarea ei nu este alta decât trãirea întru totul cu sfințenie a învãțãturilor vieții creștine în Biserica noastrã. Deși au trecut 100 de ani de la existența ei, lumea încã nu a prins vestea ei. Partea faptelor acestei Lucrãri încã nu sunt cunoscute și înțelese din capul locului. Pentru o Lucrare cu adevãrat mântuitoare, toți acești ani trecuți încã sunt puțini. Va mai trece vreme și lumea odatã se va gãsi înaintea unui fapt de care se va minuna și cu care se va mângâia.
Și creștinãtatea, când a ieșit pe lume întâia datã, cine știa de ea? A trecut vreme pânã ce lumea sã prindã veste cã, în mijlocul ei, a rãsãrit un soi de oameni care iau mai cu temei datoriile cãtre Dumnezeu și cãtre sufletul lor. Când lumea a ajuns sã cunoascã noutatea care s-a ivit în sânul ei, creștinãtatea era departe și vrãjmãșia pãgâneascã nu avea ce sã-i mai facã.
La un eveniment al Academiei Române, desfãșurat la București în 1933, s-a ținut un șir de cuvântãri pentru slujirea credinței. Au vorbit acolo, cu graiuri temeinice, bãrbați ca: profesorul și fostul ministru Ioan Petrovici, Octavian Goga, Nichifor Crainic, fost ministru Manolescu – tot profesor, fostul ministru pr. Ioan Lupaș și alții. Am vorit și eu (Arhim. Scriban). Dar n-am tãcut despre Oastea Domnului. Am slãvit-o ca pe o unealtã de rãspândire a științei de carte în popor, mai presus de mijloacele statului, pentru cã are puterea unui așezãmânt creștinesc. Acum însã, când Oastea Domnului sporește în mijloacele ei de a lucra, se înțelege cã puterea ei se va simþi mai mult și toatã va fi în folosul Bisericii și al țãrii noastre.
Cât de îndatorați suntem, ce cutremurați și cu ce recunoștințã trebuie sã-I mulțumim Domnului, Care ne-a pãstrat, mai sigur decât în fundul oceanului, piese necesare, spre a putea reface din istorii, din trãiri, din suferințe și bucurii, din luptele credinței, din suflete și inimi, din sânge și din lacrimi, „statuia” completã, frumoasã și smeritã atât a întemeietorului Preot Iosif Trifa, cât și a Lucrãrii Oastei Domnului.
Cei de acum o sutã de ani au descoperit frumusețea și importanþa Oastei Domnului, ca odinioarã statuia din Grecia. A venit o vreme în care s-a tot cãutat sã i se „lipeascã” acestei Mișcãri duhovnicești tot felul de pãrți ce pãreau cãi lipsește, asemenea cu trupul statuii fãrã toate componentele constructive de la început.
Vederea întreagã a Lucrãrii, datã o datã și pentru totdeauna de Duhul Sfânt Bisericii și Neamului nostru, este datã de trãirea și înțelegerea a tot ce intrã în componența ei. Altfel, nu facem decât, prin trãirea parțialã a vieþii creștine, sã mutilãm „statuia”, iar cei de dupã noi o vor gãsi cu pãrþi lipsã.
Dacã insistãm cu tot felul de lipiri nepotrivite, ajungem sã arate ca o caricaturã de statuie deformatã din pricina nepotrivirii elementelor strãine de trupul ei.
Pr. Vasile AVASILCÃI
