Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Nu dupã Lege, Doamne, ci dupã harul Tãu nemãsurat

Nu dupã Lege, Doamne, ci dupã harul Tãu nemãsurat

Nu dupã Lege, Doamne, ci dupã harul Tãu nemãsurat

 

Cuvânt la Duminica a 16-a dupã Rusalii – Pilda talanților (Matei 25, 14-30)

Talanţii sunt, mai întâi de toate, îndatorirea ce şi-a luat fiecare creştin, prin sfântul botez, de a se purta şi de a lucra după poruncile evanghelice, în toate împrejurările vieţii, indiferent de statusul socio-profesional. Apoi, ei mai sunt darurile pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor „fiecăruia după puterea lui” (v. 15) şi potrivit iconomiei Sale. „Darurile sunt felurite – ne învaţă Sf. Pavel –, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este Acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului, spre folos” (I Cor 12, 4-7).

Dumnezeu ne-a dat talanţi ca să-i folosim spre binele şi folosul propriu şi al semenilor. Dacă talanţii noştri nu sunt însoţiţi de credinţă şi de practicarea virtuţilor, toată viaţa noastră pământească este lovită de nulitate. Putem avea zeci şi chiar sute de daruri. Dacă le îngropăm în pământul păcatului, totul s-a terminat. Să ne punem serios, fiecare, întrebarea: Ce aşteaptă Hristos de la darul/darurile cu care m-a înzestrat? Le folosesc spre mântuirea mea şi a semenilor mei, sau le deturnez spre dărâmarea şi distrugerea altora şi a mea? Ce sunet de alarmă este versul fratelui Traian Dorz: „Ce folos, ce folos / minte fără de Hristos?”! De aceea, „mai bine să fii lipsit de orice învăţătură, dar să-ţi mântuieşti sufletul cu frică de Dumnezeu, decât ca, după ce ai căpătat titlul de „luminat”, să pieri pentru vecie, neaducându-ţi aminte măcar o dată în viaţă de ceea ce o să fie după moarte. Aşadar, oricine ai fi, pune aceasta în inima ta ca pe un lucru care te priveşte de-a dreptul şi îngrijeşte-te de suflet, cât poţi şi cât mai este vreme” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

„Omul plecat departe” (v. 14) şi revenit „după multă vreme” (v. 19) presupune cel puţin două stări: pe de o parte, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de orice om („Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor” – Lc 13, 8-9), iar pe de altă parte indică gradul mare de libertate care s-a dat slugilor în administrarea talantului/talanţilor primiţi.

Primele două slugi şi-au multiplicat talanţii nu în urma unei porunci exprese a Stăpânului (nici unuia nu le-a zis ce să facă cu talanţii încredinţaţi), ci datorită unui sentiment de iubire faţă de „Omul de neam mare” (Lc 19, 12) Care le-a încredinţat o parte din averea Sa. Cei doi şi-au spus în sine, atunci când şi-au pus talanţii la zarafi (prin aceştia înţelegem cugetul sfinţilor, pentru că ei au discernământul să încerce cuvântul şi să respingă ceea ce nu este autentic – Sf. Gherman al II-lea, patriarhul Constantinopolului), „haidem să-i facem o bucurie şi o surpriză plăcută Stăpânului!”, adică exact cum procedează o persoană care iubeşte o altă persoană (vezi pe larg Ieromonah Savatie Baştovoi, Sindromul „ce să fac”, Ed. Cathisma, 2014). O, fraţilor, cât suntem de deficitari la capitolul dragoste jertfelnică!

A treia slugă şi-a îngropat talantul (v. 18). „A îngropa talantul” presupune cel puţin o stare de decădere groaznică: nelucrarea propriei mântuiri împreună cu Dumnezeu, ignorând cuvintele marelui Pavel: „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Cor 3, 9). Această expresie exprimă poate cel mai bine şi mai profund condiţia omului neîmplinit, care-şi ratează absolut toate prilejurile salvării sale, pe care i le-a oferit cu mână darnică Hristos Mântuitorul. Acelaşi vers dorzian este sugestiv şi în acest sens: „Ce unice ai astăzi prilejuri şi comori! / Şi totuşi le poţi pierde pe veci de-atâtea ori!”.

De multe ori ne este confiscată fiinţa în întregime de părerea de sine şi, în loc să înmulţim talantul în semenul nostru, care, la rândul lui, poate să ne îmbogăţească prin propriul talant, noi îl îngropăm în gunoaiele acestei lumi. Câtă înşelare!…

Spre finalul textului, observăm un detaliu important: sluga care a îngropat argintul se scuză prin cuvintele: „Temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ” (v. 25). Deci teama paralizează orice iniţiativă. Rămâi pietrificat în propria lume egoistă, nefiind capabil de acţiunea mântuitoare. Deznodământul este unul singur şi ne este relatat în versetul 30: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.

La o citire superficială a textului evanghelic am putea emite opinia că Stăpânul este totuşi nedrept, după reîntoarcerea sa: dacă niciunuia nu i-a spus ce să facă concret cu talanţii (talantul) încredinţaţi, atunci de ce pe ultimul îl pedepseşte atât de cumplit? Sfinţii purtători de Dumnezeu urcă analiza de la raţional la duhovnicesc, şi astfel înţelegem şi noi că nu există nicio contradicţie în scena sentinţei aspre, deoarece în îndreptăţirea acţiunii sale, ultima slugă aduce un argument uluitor, pe care noi de multe ori nu-l sesizăm, dar ni-l arată desluşit sfinţii. Să fim cu luare-aminte, fiindcă sluga leneşă zice: „TE-AM ŞTIUT că eşti om aspru…” (v. 24). Deci ea singură se auto-condamnă prin invocarea asprimii Legii, în opoziţie cu primele două slugi care au lucrat după LEGEA CEA NOUĂ A DRAGOSTEI.

Deci aroganţa, părerea de sine şi super-corectitudinea exterioară („iată, ai ce este al tău” – v. 25) i-au fost fatale. Prin acestea, pe sine însuşi s-a aruncat în „întunericul cel mai din afară” (v. 30).

În iad este o suferinţă cumplită care nu se poate vindeca niciodată. De ce plâng cei de acolo? Pentru că nu pot ieşi. De ce scrâşnesc din dinţi? Pentru că văd, conştientizează că au avut posibilitatea să lucreze împreună cu Hristos, prin darurile încredinţate, la propria mântuire şi a altora, dar au nesocotit harul nemăsurat al Domnului. Mulţi dintre semeni nu cred în existenţa iadului. Dar să ascultăm ce grăieşte despre acest subiect Sf. Ioan Gură de Aur: „O, ce bine ar fi dacă nu ar exista iad, pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de el. Dar după cum ştiu că după zi urmează noaptea şi că soarele răsare dar şi apune, aşa la fel de bine ştiu că există şi iad şi rai…”.

Să dea Bunul Dumnezeu ca zilele grele şi tulburi pe care le traversăm să ne determine să ne gândim mai responsabil la rostul nostru pe acest pământ, la chemarea noastră de ostaşi ai Domnului, de slugi ale Stăpânului nostru Dumnezeu.

Iar atunci când vom împlini poruncile date nouă spre a noastră mântuire, să nu uităm să avem în inimă şi în minte cuvintele de la Sf. Ev. Luca: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc 17, 10).

Radu ROMÎNAŞU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *