„Când s-au pogorât pe ţărm, au văzut acolo jăratec de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.”
Slava celor credincioşi nu vine decât după moartea biruitoare, după cum nu a venit nici pentru Domnul lor înainte de moarte, ci după ea.
Răsplata nu vine decât la urmă, după terminarea fericită a întregii munci rânduite lor, căci aşa a venit şi pentru Domnul nostru Iisus.
Încununarea nu are loc decât după ajungerea cu bine la ţintă, aşa precum e şi scris,
iar mântuirea sufletelor noastre nu o vom vedea sigur decât după ce vom fi sfârşit cu bine lupta credinţei, tăria nădejdii şi osteneala dragostei (Tes. 1, 3; I Pt. 1, 9).
În psalmul sfânt scrie: „Lăudaţi pe Cel ce a biruit” – spre a ne înştiinţa astfel, cu teamă, că, până când cineva încă n-a ajuns să se pogoare pe ţărm, până când cineva este tot în călătorie şi tot în luptă pe marea acestei vieţi, noi să nu ne grăbim a-l lăuda.
Iar această înştiinţare plină de o teamă permanentă trebuie să fie şi pentru noi un ţepuş pe care să-l simţim mereu ameninţându-ne, ori de câte ori vom fi ispitiţi să ne închipuim că mântuirea este un lucru atât de uşor, încât suntem chiar siguri că îl şi avem! Ce trist răsună pentru o ureche înţeleaptă şi trecută prin experienţele vieţii din lumea aceasta lauda prea sigură a unora care spun cu uşurinţă: „Noi, cei mântuiţi”, sau „noi, cei care avem mântuirea”… Astfel de suflete şi sunt deja pe muchia prăpăstiei! Mântuitorul ne-a spus: Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă (Lc. 13, 24). Legând astfel intrarea Acolo de nevoinţa pe care şi-o dă sufletul ostenitor.
Sfântul Pavel spune: Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în frâu, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (I Cor. 9, 27). Legând astfel mântuirea lui însuşi de lupta înfrânării şi a statorniciei dusă permanent până în cea din urmă clipă a vieţii. Deci nevoinţă multă, nu puţină. Şi luptă grea, nu uşoară.
Soarta multora care au început frumos, dar au sfârşit rău trebuie să ne fie o necurmată pildă şi o înfricoşată înştiinţare.
Cine merge prea încrezut pe această îngustă punte curând se va pomeni în prăpastie.
Nu numai nume de ucenici ca Iuda şi Dima sau Alexandru Căldărarul, Diotref şi alţii ca ei trebuie să ne facă atenţi. Ci şi nume de biserici ca aceea a Galatenilor care, după ce începuse prin Duhul, sfârşea în firea pământească – şi toată multa lor suferinţă de mai înainte pentru Domnul era în primejdie să rămână în zadar (Gal. 3, 3-4).
Sau ca aceea din Sardes, căreia îi mergea doar numele că trăieşte…
Numele îi mergea, căci îi mergea gura cu care se lăuda că este mântuită – dar vai, ea era moartă! (Apoc. 3, 1).
Sau ca aceea din Laodicea, care nu era nici rece, nici în clocot, ci tocmai cum era mai rău.
Nici rece, ca să simtă şi să-şi recunoască starea îngheţată, dar nici în clocot, ca să se vadă că trăieşte în luptă. Ci căldicică, adică starea în care trăiesc toate reptilele şi toate urâciunile, ca în apa călduţă a bălţilor noroioase. Bună numai de aruncat. Starea celui ticălos, nenorocit, orb şi gol, care totuşi se laudă că este bogat (în roadele Duhului) şi nu duce lipsă de nimic (pentru că el zice că este deja mântuit) (Apoc. 3, 14-17).
Dacă aţi fi orbi, le-a zis Iisus, n-aţi avea păcat. Dar pentru că ziceţi: „vedem”, tocmai de aceea păcatul vostru rămâne! (In. 9, 41).
Până nu veţi coborî pe ţărm, temeţi-vă deci întruna şi nevoiţi-vă să ajungeţi acolo cu bine. Căci s-ar putea ca tocmai când vă credeţi mai siguri şi uitaţi să vegheaţi, un val neaşteptat să vă ia şi să vă tragă spre adâncimi!
Sau vreun vârtej ascuns să vă răsucească şi să cădeţi ameţiţi în vreun abis pierzător.
Sau vreo înţepenire neaşteptată a muşchilor duhovniceşti să vă strâmbe picioarele din mers şi mâinile din lucru.
Cel mai adesea se îneacă înotătorii prea încrezuţi. Aceştia, prea siguri de sine, nu iau în seamă pericolele şi se aruncă nebuneşte în ele. Sau nu veghează cu seriozitate când vin valurile spre ei ori când trec ei prin ele.
Mai ales vârtejurile ascunse, pe care nici nu le bănuieşti, îi ucid pe cei mai mulţi.
Luaţi deci bine seama, mai ales, la păcatele ascunse… La cele care nu se văd la suprafaţă, ca stâncile de sub apă, dar sunt de cea mai mare primejdie pentru noi.
Fiţi totdeauna cu ochii spre Ţărm.
Fiţi totdeauna cu teamă şi de primejdii.
Fiţi totdeauna cu toată grija asupra locurilor alunecoase.
Rugaţi-vă în orice vreme.
Luptaţi din toate puterile.
Nădăjduiţi cu toată tăria în Domnul.
Chemaţi-L cu toată credinţa în ajutor.
Bizuiţi-vă cu toată încrederea pe Harul Său,
dar nu vă lăudaţi niciodată că aţi ajuns. Şi nu fiţi deplin siguri de mântuire până ce nu veţi coborî pe Ţărm, lângă Domnul şi Mântuitorul nostru. Până atunci, teamă şi priveghere! Nu vă luaţi după lăudăroşi şi încrezuţi, căci nici unul n-a ajuns cu bine până la capăt.
Acolo pe Ţărm… O, acolo pe Ţărmul dorit, atins după o muncă grea, după o osteneală îndelungată, după o teamă şi o slujbă mântuitoare, trăgând o corabie salvată şi o mreajă plină – ce bucurie şi ce masă îndestulătoare îi aşteaptă pe sfinţii ucenici în Dimineaţa aceea, împreună cu Duhul!
Domnul Iisus, de Cuvântul Căruia ascultaseră ucenicii, spre Ţărmul Căruia osteneau şi pentru Care pescuiseră, îi aştepta nu numai cu bucuria revederii şi a îmbrăţişării Sale, ci şi cu o îndestulare deplină pentru toate trebuinţele lor atât sufleteşti, cât şi trupeşti.
Fraţi ostenitori în slujba şi pentru dragostea Domnului, fiţi şi voi plini de bucurie încă de pe drum.
Ţărmul spre care trageţi voi mreaja este strălucit şi îmbelşugat.
La capătul scurtelor voastre osteneli unite, vă aşteaptă Domnul Care v-a iubit şi ajutat atât de mult. Care a fost cu voi toată noaptea lungă a muncii voastre.
Şi El vă va fi cea mai mare Răsplată. Dar cu El mai este… mai este nespus de mult… Mai este nebănuit de mult pentru voi (Isaia 64, 4; I Cor. 2, 9-10).
Bucuraţi-vă de El şi de tot ce vă va da El atunci… dar bucuraţi-vă tremurând acum (Filip. 2, 12).
Să nu fiţi siguri până ce veţi ajunge pe Ţărmul lui Hristos – şi să vă rugaţi mereu, să luptaţi mereu şi să alergaţi mereu către El. Numai cine va fi credincios până la moarte va fi mântuit, ajuns Acolo.
Slavă veşnică Ţie, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos!
Pe Tine, noi toţi putem fi siguri totdeauna, dar pe noi nu putem fi prea siguri niciodată şi nici unul.
Pe Cuvântul şi legământul Tău noi ne putem bizui pe orice vreme, dar pe al nostru nu prea putem.
Tu nu Te poţi schimba niciodată, dar noi, vai, ne putem mulţi schimba prea uşor şi prea adesea.
Tu eşti pe ţărmul neclătinat, dar noi suntem pe marea clătinată şi clătinătoare. Ajută-ne, fiind totdeauna siguri de Tine, să fim totdeauna temători de noi. Lăudându-ne totdeauna cu mântuirea Ta, să nu ne lăudăm niciodată cu mântuirea noastră.
Ci ajută-ne să luptăm mereu, să alergăm mereu, să muncim mereu până vom ajunge fericiţi la Tine, scump Iisuse, şi la dobândirea adevărată a mântuirii pentru care luptăm şi alergăm acum.
Amin.
Hristos – Slava noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015
