Home „Nu mai este suficient să fii bun sau foarte bun. Trebuie să fii neapărat excelent“

„Nu mai este suficient să fii bun sau foarte bun. Trebuie să fii neapărat excelent“

„Nu mai este suficient să fii bun sau foarte bun. Trebuie să fii neapărat excelent“


Interviu cu Î. P. S. Bartolomeu Anania

Î. P. S. Sa Bartolomeu Anania este arhiereul în care fraţii ostaşi au avut întotdeauna sprijin şi îmbărbătare. În repetate rânduri, vocea sa părintească, puternică şi impunătoare s-a făcut auzită cu folos pentru mersul înainte al Lucrării Oastei Domnului.

„ Sunt un sprijinitor al Oastei Domnului şi, în sensul creştin al cuvântului, sunt mândru că am intervenit de mai multe ori în favoarea ei“

Î. P. S. Părinte, ce ne puteţi spune, din înalta treaptă a slujirii arhiereşti, despre Mişcarea duhovnicească a Oastei Domnului ?

Eu am cunoscut Oastea Domnului nu atât ca organizaţie, ci mai mult prin intermediul unor oameni reprezentativi. Eram proaspăt intrat în Patriarhie, în toamna anului 1948, deci se instalase regimul comunist. Nu ştiu dacă la acea vreme Oastea Domnului era sau nu formal interzisă, dar ştiu că l-am cunoscut la Bucureşti pe Lascarov Moldovanu, care a fost un mare intelectual şi un mare animator al Oastei Domnului şi care, cu îngăduinţa Patriarhului Iustinian, mergea în Biserica Sf. Spiridon şi vorbea credincioşilor la anumite ore, în afara spaţiului liturgic. Aşa am luat cunoştinţă, mai mult, cu Oastea Domnului. Înainte de a o cunoaşte din literatură şi din mărturii directe.

Am stat în închisoare cu oameni care făceau parte din Oastea Domnului şi care, realmente, sufereau pentru credinţă. Nu le mai ţin minte numele. În închisoare, de multe ori, stai doar câteva ceasuri cu cineva într-o celulă şi se fac schimbările.

Sunteţi unul dintre sprijinitorii constanţi ai Oastei Domnului. De unde până unde, Î. P. S. Părinte… această simpatie, uneori chiar „partizanat“ cu Oastea?

În ceea ce mă priveşte, sigur că sunt un sprijinitor al Oastei Domnului şi, în sensul creştin al cuvântului, sunt mândru că am intervenit de mai multe ori în favoarea ei. Pentru că Oastea Domnului a fost şi se găseşte încă sub semnele unor controverse din partea unora care n-o înţeleg suficient. Care mai mult se tem de ea decât să o iubească. Aşa încât şi în Sf. Sinod am pledat pentru ca Oastea Domnului să funcţioneze sub umbrela ocrotitoare, sub binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, am intervenit ca săptămânalul Iisus Biruitorul să poată apărea cu binecuvântarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, am încurajat şi activitatea părintelui Vasile Mihoc, admirabilul profesor de Noul Testament de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Şi care este, într-un fel, duhovnicul şi îndrumătorul Oastea Domnului.

Am cunoscut pe conducătorii Oastei Domnului la câteva şedinţe pe care le-am avut, în special când s-a ivit grupul dizident al lui Suciu, şi am intervenit puternic să despărţim apele. Pentru că, la un moment dat, din cauza grupului Suciu, începuse să se creeze o stare de confuzie. Şi eu am fost întotdeauna de principiul că un dialog real între două sau mai multe entităţi se face numai pe baza unor identităţi precise, bine definite.

Aşa încât, din oficiu şi răspunderea pe care o am, încurajez activitatea fraţilor ostaşi, sunt în legătură permanentă cu ei, îi văd şi în timpul anului, nu numai când vin cu grămada să mă colinde de Crăciun – vin câte 120 – 140 şi îmi face foarte-foarte mare plăcere să îi văd. Oameni liniştiţi, cumsecade, şi care îşi propun, prin liber consimţământ, să ducă o viaţă creştină mai elevată, mai controlată, şi deci, călăuzitoare către mântuire.

„Nu numai mândria trebuie să ne fie străină, dar chiar suficienţa de sine“

Tocmai mă pregăteam să vă întreb care este cartea de identitate a unui ostaş sau dacă există vreo diferenţă între ostaşul Domnului şi… neostaş?

Acuma ce se întâmplă… Sigur că trebuie să fim foarte atenţi. Eu i-am îndemnat întotdeauna pe ostaşi să nu capete conştiinţă de sine că sunt mai buni decât alţi creştini, pentru că se contravine principiului. Şi noi de-abia am trecut de Duminica vameşului şi a fariseului. Care va să zică, nu numai mândria trebuie să ne fie străină, dar chiar suficienţa de sine. Până şi sfântul are o anumită nelinişte. Şi chiar în predica mea de alaltăieri din catedrală (din 24. 02. 2008, data inverviului, Duminica Vameşului şi a Fariseului, n. n.) am subliniat acest lucru. Fariseul era un om liniştit, pentru că ajunsese la suficienţa de sine, încât credea că ceea ce face el – şi care nu erau decât obligaţiile prevăzute de lege – sunt de ajuns pentru ai asigura liniştea sufletească. El nu minţea, era corect în ceea ce spunea, dar avea suficienţa aceea de sine care îl făcea liniştit. Pe câtă vreme vameşul era un suflet mai mult decât neliniştit. Era zbuciumat. Şi atunci sigur că putem răspunde la o întrebare: bine, noi am auzit despre isihasm şi despre isihaşti. Or, isihia înseamnă linişte. Şi atunci, nu este isihia un îndemn la linişte? Şi am spus: nu! Isihia înseamnă liniştea de a te şti neliniştit.

Ce îi spune şi îi cere Oastei Domnului societatea aceasta rulantă, cu sinuciderea la purtător, în care trăim? Sau cum ar trebui Oastea Domnului să se adapteze noilor imperative?

Bine, eu nu cred că Oastea Domnului este mai conservatoare decât Biserica însăşi. Dar Biserica, totuşi fiind conservatoare, adică păstrând legătura cu Tradiţia, este deschisă noului şi înnoirii. Să nu uităm că în Biserică lucrează Duhul Sfânt care pe toate le face noi. Şi noi, în rugăciunile noastre, îl rugăm să se înnoiască întru noi şi să ne reînnoiască. Aşa că suntem deschişi noului, în măsura în care noul este ziditor, este constructiv. Respingem noul şi noutăţile care sunt distrugătoare de suflet. De aceea, împreună cu Biserica, cred că şi Oastea Domnului manifestă, chiar dacă nu foarte zgomotos – şi este bine lucrul acesta – convingerea că respinge noutatea care vine mai mult din afară şi care înseamnă şi stricarea credinţei, dar mai ales stricarea moravurilor. Care vin cu patimile, cu drogurile, cu homosexualitatea, cu desfrâul, cu legalizarea prostituţiei şi aşa mai departe.

Asistăm –  avem tot mai puternic impresia – la o ocultare a spaţiului nostru de simţire, la o receptare superficială a mesajului revelat. Poate Oastea Domnului să-şi vertebreze discursul pe o asumare imperativă, actuală, a misiunii ei?

Da, eu am subliniat în ultima vreme, necesitatea unei teologii apologetice, care înseamnă nu numai apărarea credinţei împotriva necredinţei şi a deformării credinţei, dar şi în sensul de acces al misterului către raţiune. Aceasta este apologetica. În sensul strict teologic al cuvântului. Creştinismul este un mister. În cea mai mare măsură. Dar sunt oameni care vor să perceapă misterul şi cu ajutorul raţiunii. Şi apologetica este ştiinţa care deschide această cale către înţelegere. Şi eu cred că Oastea Domnului, aşa militantă cum este, trebuie să depăşească (dar nu numai Oastea Domnului, întreaga Biserică Ortodoxă Română) inerţiile, şi într-un fel, formalismul, care ne pândeşte (dacă nu s-a instalat, ne pândeşte!), rutina sau obişnuinţele. Şi să mergem către performantia excelentiae. Eu am spus-o şi studenţilor noştri teologi că nu mai este suficient să fii bun sau foarte bun. Trebuie să fii neapărat excelent în vremurile noastre ca să poţi dialoga cu excelenţele lumii.

„Eu am stat în închisoare cu ostaşi ai Domnului care sufereau cu seninătate pentru credinţa lor“

Profit de faptul că mă găsesc în prezenţa unei puternice personalităţi ale scrisului, şi ale culturii, în genere, româneşti. Aş vrea să ne vorbiţi puţin şi despre influenţa cultural-spirituală a Oastei Domnului. Cum apreciaţi literatura Oastei?

E o literatură bună. E adevărat, în mare parte este o literatură de popularizare. Şi în privinţa aceasta, fratele Traian Dorz este relevant. Dar desigur, Oastea Domnului nu este alcătuită numai din intelectuali, ci cei mai mulţi dintre ei sunt oameni simpli, care trebuie să aibă acces la această literatură… la cântările care se fac. Dar eu cred că cu vremea, Oastea Domnului îşi va constitui şi o – să zic aşa – categorie de intelectuali ( conducătorii ei sunt intelectuali, fără-ndoială!) care să o facă să fie deschisă şi către anumite elite intelectuale. Sunt o seamă de intelectuali care vor dialogul cu Biserica. Şi dialogul se poate face şi prin Oastea Domnului.

„Iubirea se măsoară numai prin ceea ce dă“, spunea odinioară fratele Traian Dorz. Dacă ar fi să operăm în cheia acestei grile – fie şi la modul absolut empiric – şi-a iubit Oastea Domnului Biserica?

Şi-a iubit-o! Prin faptul că şi-a păstrat credinţa, în primul rând. Adică a rezistat, mai cu seamă că a trecut prin încercări tot atât de grele ca şi Biserica. Eu am stat în închisoare cu ostaşi ai Domnului care sufereau cu seninătate pentru credinţa lor, nu erau prăbuşiţi câtuşi de puţin. Şi aşişderi şi Oastea Domnului, pentru că nu putem spune Oastea Domnului şi Biserica. Oastea Domnului este în Biserică.

L-aţi cunoscut pe fratele Traian Dorz?

Nu, nu am avut prilejul.

Un cuvânt pentru tineretul Oastei.

Da, eu obişnuiesc să mă adresez tineretului. Întâi şi întâi să-şi însuşească spiritul de discernământ. Adică chiar dacă nu este prea familiarizat cu problemele religioase, să poată să discearnă între bine şi rău. Şi, mai cu seamă, să se ferească de ispitele tinereţii, care vin cu duiumul din afara graniţelor ţării noastre. Accentul meu cade însă, în special, pe droguri. Citesc cu îngrijorare prin presă că România a devenit nu numai o placă turnantă a drogurilor, dar şi o consumatoare de droguri, şi că acerst lucru se întâmplă mai ales în licee. Eu am dat instrucţiuni tuturor profesorilor de religie şi preoţilor să nu mai socotească acest lucru un tabu, ci să-l abordeze. Şi am atras atenţia că de la orice viciu poate exista o cale de întoarcere – şi de la alcool, şi de la tutun, şi de la jocul de cărţi – numai de la droguri nu. Pentru că te acaparează de la prima injecţie. Şi devii dependent, adică devii sclav şi, în primul rând, pierzi libertatea ta personală, care este cel mai mare bun pe care Dumnezeu l-a dat omului. Şi dacă ţi-o pierzi şi pe aceasta, practic încetezi să mai fii om şi te duci la moarte sigură. Chiar dacă se numeşte moarte albă. Aşa că m-aş concentra asupra acestui îndemn faţă de tineri, şi ostaşi şi neostaşi, de toate categoriile. Şi, mai mult decât atât, ei, care sunt angajaţi într-o viaţă mai bună, să stea de vorbă cu colegii lor şi să-i îndemne. Fiecare suflet pe care-l fereşti de asemenea ispite este un suflet câştigat.

Romeo PETRAŞCIUC

(interviu publicat în volumul Omoforuri. Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române despre Oastea Domnului, Ed. Agnos, Sibiu, 2009)

  • Un alt articol cu IPS Bartolomeu Anania aici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

error

Author: admin

No Comments

  1. Bunul Dumnezeu sa aseze sufletul Parintelui In Imparatia cerurilor Unde toti drepti se odihnesc , iar pe noi sa ne miluiasca si sa ne uneasc In credinta si deagoste frateasc Intru Iisus Hristos Domnul nostu amin amin amin

  2. Inalt prea sfintia sa Bartolomeu ne-a fost un Parinte deosebit si de o inalta tinuta duhovniceasca de o intelegere spirituala hotarita cu care am colaborat deosebit de bine noi cei din cadrul Oastei Domnului a Biserici Ortodoxe Cluj Napoca,ne-a fost un sprijin de nadejde ori de cite ori am apelat la dinsul pentru a pastra o credinta sanatoasa prin Aflarea si trairea vieti sufletesti in Iisus cel Restignit dupa cum Par.Iosif Trifa ne-a lasat prin scrierile sale si ale inaintasilor nostri fr.Ion Marini si Traian Dorz calfele de nadejde ale credintei din cadrul Biserici Ortodoxe Romane ,Dumnezeu sa-i odihneasca in pace in Imaratia Sa amin .

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *