26 Mai – … Nu mai ieşi cu oştirile noastre!

26 mai, Psalmul 60, v. 10

      Câtă vreme Oastea Domnului este într-adevăr după voia Lui, umblând în ascultarea voii Sale şi luptând în slujba lui Hristos, cu armele lui Dumnezeu (Efes. 6, 11) — atâta vreme Hristos Însuşi merge în fruntea acestei oştiri. El Însuşi luptă prin ea şi luptă pentru ea (Ps. 44, 6-7). Ostaşii ei sunt ostaşii Lui, iar îndrumătorii ei, curaţi şi uniţi, sunt adânc ascultători ai îndrumărilor Domnului Iisus, Care este Capul Oastei Sale (Rom. 12, 7-8; Efes. 4, 15). Cu o astfel de Oştire a Lui, Domnul Iisus Biruitorul iese totdeauna în lupte şi ea este totdeauna biruitoare.

Iar ea iese din aceste lupte totdeauna cu o mare izbândă, iar Domnul ei, cu o mare slavă. Pentru că Duhul lui Dumnezeu Se poate folosi cu bucurie şi cu rod de ea în scopurile Sale, în slujba Împărăţiei Sale, a mântuirii multora şi a împlinirii voii Tatălui Celui Ceresc, care este mântuirea tuturor oamenilor (1 Tim. 4, 10)

     O, cât de minunat se văd biruinţele lui Dumnezeu pe care le dă Hristos de fiecare dată unei astfel de oştiri a Lui în orice luptă a ei, când ea este în totul unită şi ascultătoare! O, cu ce prăzi bogate luate de la diavolul se întoarce atunci fiecare ostaş credincios de fiecare dată, spre slava şi bucuria Domnului său! Atunci sunt zilele când vestitorii Domnului au o putere dumnezeiască în vorbire, în rugăciune şi în cântare, în chemare şi în toată fiinţa lor, iar ascultătorii au un puternic îndemn spre ascultare, spre pocăinţă şi spre lacrimi. Atunci Cuvântul lui Dumnezeu se răspândeşte cu repeziciune, ca focul mânat de un vânt puternic… Atunci Oastea Domnului creşte cu miile… Atunci Lucrarea lui Dumnezeu propăşeşte în număr, în roade, în frumuseţe, în întindere… şi Biserica Domnului câştigă în toate privinţele, iar Împărăţia Domnului este mărită şi Numele Său, slăvit (Isaia 53, 10). O, cât de minunate şi fericite sunt astfel de vremuri!

       Dar pe cât de fericite sunt acele zile frumoase, pe atât de nefericite sunt acelea când în Oastea Domnului se pierde, se uită şi se părăseşte buna rânduială a ascultării poruncită de Domnul (1 Cor. 7, 17 şi 12, 28). Când se pierde ordinea şi vine dezordinea. Când se pierde ascultarea şi se iveşte neascultarea (Evrei 13, 7). Când se pierde părtăşia şi se aşază dezbinarea (Fapte 20, 29-30). Când se pierd armonia şi pacea, iar în locul acestora cresc tulburările şi neînţelegerile… Când se pierde învăţătura sănătoasă şi dau năvală tot felul de învăţături nesănătoase şi tot felul de învăţători stricaţi, care fac apoi din Oastea Domnului o adunătură neascultătoare şi o gloată care merge în neorânduială, din rău în mai rău şi din puţină în mai puţină. Atunci se uită de lupta Domnului şi se caută numai de luptele lor.

     Cum să mai iasă apoi Domnul cu o astfel de Oaste şi cum să nu-i pălmuiască El pe nişte astfel de ostaşi? Cum să nu o ducă Domnul atunci în cuptorul cel de foc în care să ardă tot ce-i rău şi să se lămurească ceea ce a mai rămas bun? Cum să nu trimită Domnul peste ea furtuna, ca să spulbere pleava pentru a i se alege grâul care mai este în ea? Când Dumnezeu ţine la Oastea Lui din pricina înaintaşilor ei credincioşi (Rom. 11, 28) şi din pricina soliei pe care i-a încredinţat-o (1 Tim. 1, 12), atunci El o pune în astfel de cerneri şi foc.

      Din pricina sufletelor scumpe care suferă în ea din cauza stării în care a ajuns, Dumnezeu Însuşi porunceşte acelora care o pot opri să o oprească, spre a nu merge la rău cu toţii. El Însuşi porunceşte ca luptătorii ei, cei care sunt principalii vinovaţi de starea ei rea, să fie puşi în cernerea şi în curăţirea necesară. Cei buni să-şi cunoască răul din ei şi pe răii dintre ei, ca cei care pot — să se îndrepteze. Iar cei care nu vor să se îndrepteze, să fie cunoscuţi şi izolaţi, până când Dumnezeu sau diavolul vor lua ce era al fiecăruia. Până când Timpul sau păcatul, îl vor îndrepta pe cine se poate îndrepta sau îl vor îndepărta pe totdeauna pe cine nu se îndreaptă.

      Numai după aceea Domnul Iisus va mai lucra cu Oastea asta. Căci numai cu o Oaste curăţită prin pocăinţă, prin flăcări, prin lacrimi, prin sânge, prin ispăşire şi prin îndreptare, care se aliniază sănătos în ascultare şi unire, în disciplină şi în curăţie, numai cu o astfel de oaste Domnul poate ieşi iarăşi la luptă, fericit şi biruitor, făcând-o iarăşi o Oaste a Lui, fericită şi biruitoare. 

Lasă un răspuns