Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu ştiu lua darurile ce ni le-a câştigat Mântuitorul prin Sfântă Jertfa Sa.

Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu ştiu lua darurile ce ni le-a câştigat Mântuitorul prin Sfântă Jertfa Sa.

Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu ştiu lua darurile ce ni le-a câştigat Mântuitorul prin Sfântă Jertfa Sa.

„În vremea aceea, intrând Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului, iată, o femeie cananeiancă, ieşind din hotarele acelea, striga către Dânsul, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!” Iar El nu i-a răspuns ei cuvânt. Şi, apropiindu-se ucenicii Lui, Îl rugau pe El, zicând: Slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Şi ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Iar El, răspunzând, a zis: „Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a o arunca câinilor”. Iar ea a zis: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din fărâmăturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând Iisus, a zis ei: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!” Şi s-a tămăduit fiica ei dintru acel ceas. (Matei 15, 21-28)”

Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeianca era o femeie păgână care trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? Au adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare: o fiică chinuită de diavolul. Iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta.
Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare care să ne scoată din ţara păcatelor şi să ne plece după ajutorul lui Iisus Mântuitorul.
O credinţă ce te lasă sau cu care te laşi să trăieşti în toate păcatele şi năravurile tale cele rele este o credinţă moartă şi de suflet pierzătoare.
Pe femeia cananeiancă a plecat-o după Hristos necazul ce-l avea în casă: fiica ei care se chinuia cumplit cu diavolul.
Şi noi avem un astfel de necaz.

Diavolul chinuieşte cumplit cu fel de fel de patimi şi năravuri urâte şi pe fiica noastră cea scumpă şi iubită: sufletul nostru. Multe hotare va fi trecut sărmana femeie cananeiancă să-şi poată scăpa fata ei de diavolul. Ea nu putea sta acasă să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul?
Femeia din evanghelie ne este apoi de învăţătură nu numai cum a plecat să-L afle pe Hristos, ci şi după cum s-a purtat în faţa Mântuitorului. Citiţi cu luare-aminte evanghelia de mai sus şi vedeţi la câtă grea încercare a pus Iisus credinţa femeii.

Biata femeie plângea şi striga după ajutor, dar Iisus „nu i-a răspuns ei cuvânt”. A trebuit să se roage apostolii pentru femeie. Dar, şi atunci, Iisus respinge rugarea ei.
Pe vremea Mântuitorului, evreii se ţineau ca singurul popor ales al Domnului. Toţi ceilalţi, păgânii, erau numiţi „goimi”, adică „câini”.
De data asta – pentru a încerca credinţa femeii – se pune şi Mântuitorul pe punctul acesta de vedere. De aceea zice că: Nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) şi a o zvârli câinilor (adică păgânilor). Dar credinţa femeii nu slăbeşte nici în faţa acestei respingeri, ci şi mai fierbinte şi mai stăruitoare se face. Această credinţă o apleacă la picioarele lui Iisus cu vorbele: „Aşa este, Doamne”.

Luaţi aminte! Mare taină este în aceste vorbe. Prin ele, femeia zicea: „Aşa este, Doamne! Eu ştiu, eu cunosc că sunt o păcătoasă, sunt o păgână vrednică de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi Te rog slobozeşte şi pentru mine o fărâmă din darul şi ajutorul Tău…”

Aşa, iubite cititorule, trebuie să fie şi credinţa noastră:tare, statornică, stăruitoare.

Sunt atâţia oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credinţa lor slăbeşte îndată ce li se respinge o mică rugăciune sau le vine un necaz ca încercare.
Credinţa cea adevărată trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Aşa este, Doamne!”. Adică: „Ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta”.
În faţa Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării şi al mântuirii ce izvorăşte din Jertfa Crucii de pe Golgota.

Femeia cananeiancă umblă să apuce şi ea o „fărâmă din masa domnilor”, adică o fărâmă din dumnezeiasca milă şi iertare. Nouă, creştinilor de azi, ne stă masa totdeauna întinsă. Pe noi nu ne respinge Mântuitorul ca pe femeia din evanghelie, ci ne zice: „Orice veţi cere în numele Meu, veţi lua… cereţi şi veţi lua” (In 14, 13-14).
Pe noi, creştinii de azi, Iisus Mântuitorul ne cheamă, zicând: „Veniţi, căci, iată, sunt gata toate” (Lc 14, 17). „Veniţi, căci, iată, am suit Golgota… Veniţi, căci, iată, cuiele au trecut prin mâinile şi picioarele Mele… Veniţi, căci suliţa a străpuns coasta Mea! Totul e gata, totul am suferit pentru voi şi mântuirea voastră… «Cina marelui ospăţ» e totdeauna întinsă şi deschisă… Veniţi şi luaţi în dar viaţă şi mântuire!”

Însă, vai, cei mai mulţi creştini n-ascultă această dulce şi scumpă chemare; nu „iau” darurile ce li se îmbie.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu ştiu lua sau, mai bine zis, nu vor să ia darurile ce ni le-a câştigat Mântuitorul prin Sfântă Jertfa Sa.

Mâinile cele mai lungi

Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea:„Care oameni şi care popoare ar avea mâinile cele mai lungi?”.
S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi; alţii, că popoarele din Răsărit; alţii, că hoţii de buzunare.
Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat care zicea aşa: „Eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pildă, şi Ilie proorocul, care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iarăşi l-a descuiat prin rugăciune”.
Minunat răspuns! Să ne fie şi nouă de învăţătură

Testamentul lui Alexandru Macedon

Când era pe patul morţii, Alexandru Macedon a lăsat cu limbă de moarte să fie astfel aşezat în sicriu, ca mâinile să-i rămână afară.
„ Vreau – a spus împăratul cel care nu se săturase niciodată de prăzi şi comori – să vadă toată lumea că mă duc cu mâinile goale din această lume!?”

Author: admin

Comentarii

  1. Pingback: Taina Cananeencei

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *