Poezie Traian Dorz

Nu pot să tac!…

Nu pot să tac… o sfântă pară îmi arde inima mereu
dac-aş tăcea, aş şti că merit să mă alunge Dumnezeu.

Nu pot să tac, când Adevărul să-l apăr şi să-l spun mă vrea,
puterea lui, nu-i chin, nici aur s-o-ntreacă-n conştiinţa mea.

Nu pot să tac când văd vrăjmaşul stricând Lucrarea lui Hristos,
când văd pierind nevinovaţii şi-l văd râzând pe mincinos;

Nu pot să tac, văzând dreptatea călcată de-al trufiei plac,
când văd iubirea pângărită, nu pot să tac, nu pot să tac!

Nu pot să tac, chiar dacă încă de mulţi sunt socotit nebun,
ştiu bine că soseşte ziua s-adeverească tot ce spun…

O, n-am uitat cât preţ de sânge şi chin am dat că n-am tăcut,
că nu-i pe trupul meu vreo parte, să n-aibă-un semn de răni făcut.

Şi n-am uitat, că poate încă urzi minciuna răul plac,
ştiu Calea Golgotei… şi totuşi nu pot să tac, nu pot să tac!

Că de-aş tăcea, cumplita pară a tot ce tac, deşi-am ştiut,
mi-ar arde veşnic conştiinţa şi-aş merita, căci am tăcut.

Şi n-am să tac, ci pân-la moarte strigă-voi graiul cel ceresc,
mai greu e chinul conştiinţei, ca orişicare chin lumesc.

Traian Dorz

Lasă un răspuns