Prin toată istoria lumii trece ca un fir roşu un mare şi dureros adevăr: că lesne s-au făcut rupturile sufleteşti, dar că, după aceea, nici una dintre acestea nu s-a mai putut reface.
Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care să se lase ispitit – dar, pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricâţi binevoitori.
Iată, în 1054, când s-a făcut prima ruptură a Bisericii de Apus de cea de Răsărit, au fost de-ajuns doar doi episcopi slabi care să se lase biruiţi de ispită – cel de la Roma şi cel de la Constantinopol. Şi ruptura s-a făcut.
Dar, după aceea, iată, a trecut aproape o altă mie de ani de atunci. Câte lupte şi încercări pentru apropiere şi refacere! Iar rezultatul este că prăpastia-i şi mai mare azi decât oricând.
Au urmat apoi dezbinările din veacurile Reformei, ale Protestantismului.
Care dintre aceste dezbinări s-a mai refăcut?
Care dintre cei plecaţi s-a mai întors?
Care dintre răni s-a mai vindecat?
Nici una!
Ci fiecare ruptură a mai adus o altă ruptură. Fiecare dezbinător a fost şi el dezbinat. Iar astăzi este o stare care umple inima creştină de o întristare fără margini.
Trupul Bisericii creştine este plin de răni ce sângerează. Parcă toate mădularele i-s rupte şi sfâşiate. Duhul Bisericii geme, chemând cu durere pe Domnul ei să vină să-i vindece toate aceste răni şi sfâşieri pe care Satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre slujitorii puşi să lucreze spre unitate, dar care au lucrat spre dezbinare. Să lucreze spre pace, dar s-au lăsat ispitiţi de lupte, de atunci şi până azi.
În 1700, episcopul Atanasie, mişcat de suferinţele poporului asuprit pentru credinţă, s-a lăsat ispitit de promisiunile mai marilor de atunci – străini – şi, pentru a uşura starea trupească a poporului, a acceptat să treacă la credinţa „apuseană”.
Urmarea a fost însă că de marile necazuri trupeşti poporul tot n-a scăpat, dar abia atunci au început marile necazuri sufleteşti.
Până atunci îi asupreau străinii, din afară, dar de atunci au început să ne asuprească ei, fraţii dinăuntru.
Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a rămas.
S-au dus până şi stăpânirile şi stăpânitorii străini. S-au dus legile şi fărădelegile lor. Dar prăpastia despărţitoare pe care au făcut-o între sufletele noastre nu s-a umplut. S-au vărsat în ea atâta sânge, atâtea trupuri, atâţia ani – dar ea este şi astăzi tot mare şi tot dureroasă.
Iată însă că, o dată cu vindecarea rănilor naţionale, o dată cu eliberarea tuturor ţinuturilor româneşti împrăştiate sub dureroasele stăpâniri tiranice care ne robeau pământeşte, marea bunătate a Tatălui Ceresc dorea să ne dea ceva şi mai mult.
Dorea să ne aducă darul cel şi mai mare, al refacerii hotarelor noastre sufleteşti. Dezrobirea din dezbinările sufleteşti. Eliberarea din dureroasele lupte şi sfâşieri confesionale.
Oastea Domnului, care era Lucrarea dragostei dumnezeieşti pentru vindecarea tuturor rănilor poporului nostru, era leacul cel ceresc şi pentru vindecarea sănătoasă şi fericită a acestei răni.
Dar diavolul, care nu doreşte pacea şi unitatea, are totdeauna la îndemână mijloace ispititoare spre a înşela pe cei care se lasă ispitiţi de el. Dorinţa de slavă lumească şi foamea după satisfacţii fireşti au fost totdeauna cauza ascunsă a tuturor dezbinărilor. Pentru aceste scopuri, oamenii biruiţi de păcat au scornit înţelesuri noi Învăţăturii Sfinte, numai ca ei să-şi poată face o altă partidă în care să fie în frunte, fiindcă înainte erau prea în urmă.
Nu poţi face o dezbinare până ce nu afli o altă învăţătură. Satana, vechiul vrăjmaş al Adevărului, încă din Eden, sub forma şarpelui, i-a învăţat pe oamenii ce s-au lăsat ispitiţi de el cum să răstălmăcească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi cum să afle un alt înţeles sfintei porunci, ca să-şi poată ajunge scopul vinovat.
După ce a schimbat învăţătura, omul ispitei schimbă şi credinţa, pentru că credinţa vine în urma auzirii învăţăturii. Cum este învăţătura care se vesteşte, aşa este şi credinţa pe care o naşte învăţătura aceasta în suflete.
Este învăţătura sănătoasă şi dreaptă? – aşa va fi şi credinţa celor ce primesc această învăţătură! Este învăţătura falsă, potrivnică, nesănătoasă? – aşa va fi şi credinţa izvorâtă din ea.
Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv şi îndrăzneţ.
Priviţi ce îndrăzneală a avut Ispititorul, chiar şi faţă de Domnul Iisus.
Acest duh ispititor are mereu noi iniţiative. Scorneşte mereu tot felul de căi noi şi inspiră mereu tot felul de idei noi, cu o îndrăzneală uimitoare.
În lucrarea Domnului Iisus, acest vrăjmaş iese mereu înaintea oamenilor Adevărului, cu interpretări viclene. Aşază mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei cursele lui ascunse. Şi croieşte mereu, din drumul cel drept, potecuţe lăturalnice şi promiţătoare, spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.
După ce a reuşit să amăgească pe unul, Ispititorul îl foloseşte pe acesta ca pe o unealtă, ca pe un înaintaş, ca pe un steag, spre a atrage şi pe alţii.
Astfel se creează o tradiţie. Iar cei care vin în urmă, nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea ca pentru un adevăr, batjocorind şi dispreţuind tot ce avuseseră mai înainte sfânt, spre a fi siguri că nu se vor mai întoarce la el niciodată.
Aceasta era starea între cele două centre confesionale româneşti din Ardeal în anii înfiinţării Oastei Domnului.
Tot ce făcea Sibiul ortodox era batjocorit de Blajul greco-catolic – şi invers.
Nici un cuvânt greu nu era ocolit. Nici o acţiune, cât de necreştinească ar fi fost, nu era ferită, dacă prin ea puteau fi înjosiţi şi slăbiţi cei din tabăra cealaltă.
Toate mijloacele vinovate erau folosite în această luptă nimicitoare dintre fraţi. Minciuna, răzbunarea şi ura confesională otrăveau gazetele, predicile, cărţile, faptele multora chiar şi dintre cei mai din frunte.
Nici un cuvânt de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas şi nici o nădejde de înfrăţire nu se mai iveau din nici o parte a celor două cetăţi care erau numai fronturi potrivnice.
Gazetele lor din vremea aceea sunt cea mai bună şi mai rea dovadă despre această stare.
Pe nesimţite însă, Dumnezeu lucra, prin omul pe care Şi-l alesese, spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor.
El venea din adânc, din trecutul sănătos şi creştin al neamului sfânt. Din conştiinţa Adevărului primar. Din duhul Evangheliei şi al credinţei dintâi, vestind într-un fel nou porunca cea veche a dragostei, care singură poate reface şi sfinţi iarăşi totul.
Dar, iarăşi, numai poporul de jos, tot numai el, a înţeles, a simţit şi a început să primească solia nouă şi sfântă a Voii lui Dumnezeu.
Chiar de la început, în rândurile Oastei au intrat suflete atât dintr-o parte, cât şi din alta a confesiunilor româneşti.
Între cele două tranşee potrivnice se ridicase un steag alb de pace şi dragoste: steagul naşterii din nou, steagul chemării la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. Steagul unei înfrăţiri evanghelice în pacea şi în sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). Şi, din cele două tabere înfocate, începuseră să iasă şi să se strângă sub acest steag tot mai mulţi ostaşi ai păcii şi sfinţirii. Ostaşii unei alte lupte, ai luptei cereşti, pentru scopuri cereşti, pentru câştiguri cereşti, pentru biruinţe cereşti.
Ostaşii Domnului din ambele confesiuni se adunau împreună, cântau şi se rugau Domnului împreună. Învăţăturile începătoare – pentru care mai-marii confesiunilor dezbinate se certau – ei le depăşiseră şi le uitaseră.
Lumina cea nouă şi mare a iubirii în Hristos îi înfrăţea, însufleţindu-i pentru munca şi lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau încă în întuneric, care se urau şi se războiau între ei, îi făcea nişte soli ai păcii, printre fraţii lor.
Despre Adevărul acestei Lucrări minunate, pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulţi dintre mai-marii credinţei, din ambele confesiuni, au aflat numai întâmplător – şi poate mulţi n-au aflat niciodată.
Prea mulţi dintre cei care ar fi avut datoria de conştiinţă să caute adevărul, să-l afle şi să-l sprijine, n-au făcut acestea niciodată. S-au mulţumit doar cu nişte informaţii aduse până la ei de nişte guri ori rău-voitoare, ori dezinformate – şi şi-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului, luând apoi atitudine fie de împotrivire, fie de nepăsare faţă de ea.
Unii au aflat acest adevăr doar întâmplător. Şi cei cu inimă sinceră au fost mişcaţi şi cuceriţi.
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016, vol. 1
