Nu-s închis în case triste
Cum greșesc cei răi când zic
Fără pic de judecată,
Neavând bun în ei nimic.
Nici nu plâng cu vreo durere
Tinerețea ce- s-a dus,
Căci am multă mângâiere
De când m-am născut de sus.
Nu mă plâng când cei de-aproape
M-au urât și părăsit
Ci mă bucur cât se poate
De când Domnul m-a primit.
Nu m-am îngropat în beznă
Să nu simt ce-i bucurie,
Ci-n Hristos aflând Lumina,
Mă adăp din Apa Vie.
Nu mie- ușa cu zăvoare
Și nici lacăte când vin,
Umbletele-mi sunt izvoare
Şi odihna mi-e alin.
Îndrăznesc, cum spune Domnul,
Pentru Dânsul merg şi vin
Printre fraţi de la altare,
Căci cu ei smerit mă-nchin,
Mi-a fost drag să merg cu Domnul,
Din icoană L-am iubit,
Dar cât m-a iubit pe mine
N-o pot spune negreşit.
Trec cu El prin orice râpe
Şi-orice munţi îi urc cu El,
El mi-a dat şi dor şi-aripe
Şi nu-s obosit defel.
15 aprilie 1967
de Constantin Pânzariu, din volumul „Merinde pentru-ai mei”
